Un nou instrument măsoară felul în care identitatea științifică se transformă de-a lungul carierei
Un studiu recent arată că disciplina în care un cercetător și-a obținut doctoratul nu mai descrie cu acuratețe afilierea sa profesională după câteva decenii. Cercetătorii Gina Pizzo, lector în Departamentul de Statistică al Universității Rice, și Aaron McCright, profesor de sociologie la Universitatea de Stat din Michigan, au dezvoltat și validat o metodă nouă de măsurare a ceea ce numesc „disciplinaritate” — gradul în care oamenii de știință rămân conectați la nucleul domeniului în care s-au format sau se deplasează spre granițele acestuia și dincolo de ele.
Studiul, publicat în PLOS One, a fost testat pe răspunsurile a 4.113 cadre didactice din sistemul universitar de cercetare din 83 de universități americane. Printre coautori se numără Chad Gonnerman de la University of Southern Indiana, Troy Hall de la Oregon State University, Kathryn Plaisance de la University of Waterloo și Brian Robinson de la Texas A&M University-Kingsville.
Cinci dimensiuni ale afilierii disciplinare
Abordările anterioare grupau cercetătorii după un singur criteriu, precum domeniul ultimei diplome, departamentul sau disciplina cu care se identifică. Pizzo și McCright au constatat însă că aceste metode ratează diferențe importante între oamenii de știință care aparțin formal aceluiași domeniu.
Pentru a acoperi acest gol, cercetătorii au creat o scală cu cinci dimensiuni, ancorată la disciplina doctoratului. Ea măsoară cât de strâns se aliniază cinci aspecte ale vieții profesionale actuale cu domeniul original: departamentul, asociația profesională principală, publicațiile, percepția colegilor asupra disciplinei și autoidentificarea. Împreună, aceste dimensiuni așază cercetătorii pe un continuum de la o legătură puternică cu nucleul disciplinei până la o asociere mai largă cu frontiera acesteia sau dincolo de ea.
Carierele se deplasează spre granițe
Studiul arată că oamenii de știință tind să aibă afilieri disciplinare mai largi pe măsură ce trece mai mult timp de la absolvirea studiilor doctorale. Asocierea a fost și mai puternică în rândul celor cu mai multă experiență în cercetare interdisciplinară.
Scala a ajutat, de asemenea, la identificarea cercetătorilor care s-au mutat formal într-o altă disciplină. Circa 16,6% dintre respondenți au declarat o disciplină actuală diferită de cea a doctoratului, în timp ce aproximativ 83% au rămas în disciplina nominală de origine. Chiar și în rândul celor care nu au schimbat formal domeniul, noul instrument a evidențiat diferențe în cât de strâns rămâne legată munca lor actuală de disciplina inițială.
Implicații pentru viitoarele cercetări
Această distincție poate conta pentru cercetătorii care studiază modul în care formația științifică influențează opiniile, comportamentele sau abordările de cercetare. Dacă doi oameni de știință sunt clasificați drept fizicieni, dar unul lucrează aproape de nucleul tradițional al fizicii, iar celălalt operează în mare parte la granița dintre știința climei sau știința materialelor, presupunerea că sunt echivalenți poate ascunde diferențe semnificative.
Autorii susțin că anchetele viitoare ar putea combina categoriile disciplinare convenționale cu noua scală, pentru a surprinde atât punctul de plecare al cercetătorilor, cât și evoluția afilierii lor. Această abordare ar putea fi utilă pe măsură ce universitățile și agențiile de finanțare încurajează tot mai mult cercetarea interdisciplinară orientată spre probleme care nu se încadrează strict într-un singur domeniu.
