Paradoxul furturilor de artă: de ce o poliție mai eficientă poate duce la mai multe capodopere furate
Când o capodoperă de milioane de dolari dispare dintr-un muzeu, publicul cere pedepse penale mai aspre și unități de poliție mai bine finanțate. Însă cercetările de la Wake Forest University sugerează că unele dintre aceste soluții intuitive pot avea efect invers, ducând la mai multe infracțiuni în domeniul artei, nu la mai puține.
Într-un studiu publicat în Journal of Cultural Economics, profesorul de economie Frederick Chen, de la Wake Forest University, împreună cu coautoarea Rebecca Regan, de la Federal Reserve Bank of San Francisco, modelează interacțiunile strategice dintre administratorii muzeelor, hoții de artă și autoritățile de aplicare a legii. Teoria jocurilor, o ramură a economiei care folosește modele matematice pentru a analiza luarea deciziilor strategice, descrie modul în care alegerea optimă a unei persoane depinde direct de acțiunile și reacțiile celorlalți.
„Jafurile de artă din filme par bătălii high-tech între hoți isteți și sisteme de securitate de nedescifrat”, explică Chen. „În realitate, este un joc economic de stimulente, gestionare a riscurilor și compromisuri bugetare.”
Paradoxul aplicării legii
Una dintre cele mai contraintuitive concluzii ale studiului privește politicile publice. Atunci când guvernele investesc masiv în unități specializate de aplicare a legii pentru rezolvarea infracțiunilor din domeniul artei, ratele de recuperare publică cresc. În mod intuitiv, acest lucru ar trebui să descurajeze hoții. Totuși, modelul lui Chen și Regan relevă un efect secundar neașteptat.
Când muzeele știu că poliția este mai bine echipată pentru a urmări și recupera arta furată, ele simt mai puțină presiune să protejeze singure operele, arată cercetarea. Pentru a economisi bani, ele reduc adesea cheltuielile pentru securitatea privată.
„Deoarece muzeul își coboară garda, ușurința de a comite infracțiunea poate depăși amenințarea sporită a detectării de către poliție”, spune Chen. „Consolidarea aplicării legii publice poate crește în mod pervers frecvența generală a jafurilor.”
De ce comorile de preț nu sunt întotdeauna supraprotejate
Studiul abordează și un puzzle de lungă durată în lumea artei: de ce comorile culturale ultra-valoroase sunt uneori păzite de măsuri de securitate surprinzător de modeste sau defectuoase.
Chen și Regan arată că cheltuielile muzeelor pentru securitate nu cresc pur și simplu pas cu pas odată cu valoarea operei de artă. Piesele de mare notorietate sunt practic imposibil de vândut pe piața neagră deschisă; valoarea lor ilicită de revânzare scade drastic în raport cu valoarea lor reală. Deoarece hoții știu că nu pot vinde cu ușurință artă sau bijuterii celebre unui cumpărător privat, ei sunt mai puțin susceptibili să le fure pentru revânzare tradițională sau le pot fura doar pentru a cere o răscumpărare ori pentru a negocia anumite înțelegeri.
Dacă un muzeu calculează că hoții se confruntă cu un câștig redus pe piața neagră sau că plata unei răscumpărări după un furt rar este mai ieftină decât menținerea unor sisteme de securitate fizică de milioane de dolari an de an, el poate alege niveluri mai scăzute de securitate.
Politici mai inteligente pentru bunurile culturale
Cercetarea subliniază că politicile privind furturile de artă nu pot fi concepute în vid. Pentru a reduce eficient criminalitatea din domeniul artei fără a declanșa consecințe nedorite, factorii de decizie ar putea lua în considerare mai multe măsuri.
O primă direcție este vizarea pieței negre: aplicarea legii direct împotriva cumpărătorilor iliciți reduce câștigul așteptat al hoților fără a încuraja muzeele să-și coboare garda. O a doua măsură este impunerea unor standarde minime de securitate: combinarea creșterii resurselor poliției cu standarde obligatorii de securitate pentru muzee împiedică instituțiile să se bazeze în întregime pe plasa de siguranță a poliției publice. O a treia direcție vizează ajustarea pedepselor penale: creșterea pedepselor cu închisoarea pentru hoții de artă ridică direct costul comiterii infracțiunii fără a determina muzeele să-și reducă bugetele de securitate.
„Prevenirea criminalității din domeniul artei nu înseamnă doar construirea unor ziduri mai înalte sau angajarea mai multor agenți de securitate”, spune Chen. „Ea necesită înțelegerea modului în care fiecare actor din sistem — muzeul, hoțul și publicul — reacționează la alegerile celorlalți.”
