Spectacolul suferinței pentru bani, de la „Fear Factor” la „Beast Games”
Thrillerul „The Most Dangerous Games” este o colaborare între James Stephen „Jimmy” Donaldson, cunoscut ca MrBeast, și autorul James Patterson. Cartea spune povestea a 100 de concurenți care se luptă pentru un miliard de dolari, înfruntând provocări tot mai brutale. Editura o promovează ca pe o extensie a emisiunii „Beast Games”: „jocurile sunt mai periculoase ca niciodată”. Fiecare exemplar cumpărat oferă șansa de a intra într-un joc online și de a concura pentru un milion de dolari.
Volumul continuă un format dezvoltat de MrBeast pe YouTube cu ani înainte ca „Beast Games” să ajungă la televiziune. Începând cu provocări precum „Last To Leave Circle Wins $10,000″, din 2018, videoclipurile sale s-au concentrat tot mai mult pe concurenți care luptă pentru premii mari. Întrebarea din promovarea emisiunii este directă: ce „nu” ai face pentru 5 milioane de dolari?
Banii ca spectacol
Ideea de a pune oameni să își înfrunte temerile pentru bani nu este nouă. Joe Rogan a găzduit „Fear Factor” între 2001 și 2006, supunând concurenții la trei probe pentru șansa de a câștiga 50.000 de dolari. Emisiunea începea cu formula: „imaginează-ți o lume în care cele mai mari temeri ale tale devin realitate”. Concurenții nu erau puși să înfrunte temeri obișnuite precum vorbitul în public, ci spectacolul miza pe șoc și dezgust.
Deși a fost reînviată de două ori, „Fear Factor” nu a atins longevitatea altor formate. „Survivor” a sărbătorit recent al 50-lea sezon, iar „The Amazing Race” a produs aproape 40. „Fear Factor” era gimmicky și vulnerabilă la scăderea audienței odată ce noutatea dispărea. Nici Rogan nu se aștepta la altceva și a declarat că a acceptat rolul mai ales pentru material de stand-up.
Competiție sau probă de rezistență
Emisiuni precum „Survivor” și „Big Brother” arată că publicul este fascinat de competiția pentru câștig financiar. În „Survivor”, deși obiectivul declarat este un milion de dolari, formatul transformă scopul în ceva mai complex: strategie, relații sociale, competență, călătorii, personalitate și întrebarea cine merită să câștige. Plăcerea de a privi depășește „uite ce e dispus să facă omul acesta pentru bani”.
„Beast Games” nu provoacă dezbateri despre cine poate sau ar trebui să câștige, ci pune în scenă o demonstrație a ceea ce banii pot face oamenii să accepte. De aici și asemănarea cu drama coreeană „Squid Game”, care arată oameni disperați supunându-se unor condiții degradante și periculoase pentru bani. Disponibilitatea concurenților din „Squid Game” de a reveni în joc, chiar după ce află că rezultatul poate fi mortal, este o critică a precarității economice familiare multor telespectatori.
„Beast Games”, în schimb, exploatează această precaritate și o transformă în divertisment. Dacă emisiunile clasice întreabă „poți să îi întreci pe ceilalți și să câștigi banii?”, „Beast Games” explorează cât ești dispus să înduri – sau să supui pe altcineva – pentru o sumă care ți-ar schimba viața.
Umilirea ca divertisment
Spectacolul umilirii nu este nou. În divertisment, practica merge înapoi până la sclavii din Colosseumul roman care se luptau pe viață și pe moarte în fața spectatorilor care puneau pariuri. Primele emisiuni reality au fost frecvent acuzate de exploatare. „American Idol” arăta audiții proaste și jurați batjocoritori, iar „Big Brother” izola și supraveghea concurenții. „Survivor” continuă să pună în prim-plan privarea ca parte a drumului spre titlul de unic supraviețuitor.
Cu timpul, plăcerea de a urmări multe dintre aceste emisiuni s-a mutat de la schadenfreude la inspirație. „Big Brother” transformă izolarea în observație socială. „Survivor” construiește o mitologie a aventurii și a jocului strategic peste privare și conflicte de personalitate. „The Traitors” pune în scenă un joc de salon teatral, în care toată lumea „pretinde”.
Abordarea MrBeast elimină o parte din acest camuflaj și așază grămada uriașă de bani în centrul mise-en-scène-ului. Aici apare comparația inconfortabilă cu „Squid Game”: drama trebuia să ne facă să ne simțim neliniștiți privind oameni disperați supunându-se unor probe neplăcute pentru avere. În schimb, a ajutat la crearea vocabularului estetic pentru competiții reale, fără ironie, precum „Beast Games”.
Distincția de clasă devine vizibilă când banii oferiți sunt prezentați ca venind direct de la MrBeast, ca gest altruist pentru care este celebrat, deși provin în principal de la sponsori. Chiar luând premisa de bună, rămâne ecoul unui scenariu familiar: oameni în nevoie financiară devin material de divertisment pentru cei bogați. Întrebarea mai dificilă rămâne de ce umilirea, frica și nevoia economică sunt privite ca divertisment.
