Copiii din șase culturi diferite intervin atunci când semenii lor au nevoie de ajutor
Un studiu internațional realizat pe 336 de copii cu vârste între 4 și 9 ani din șase grupuri culturale diferite arată că, deși felul în care copiii îi ajută pe cei de vârsta lor prezintă nuanțe locale subtile, fundamentele acestui comportament sunt comune tuturor culturilor.
Cercetătorii de la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evolutivă, Universitatea Sapienza din Roma, Universitatea Leipzig, Universitatea Portsmouth, Universitatea Plymouth și Universitatea Duke au comparat pentru prima dată în mod sistematic și transcultural modul în care copiii își ajută semenii. Studiul a fost publicat în revista Proceedings of the National Academy of Sciences.
Eșantionul a cuprins copii germani, wichí (Argentina), ≠Akhoe Hai||om (Namibia), samburu și kikuyu (Kenya) și quechua (Bolivia), acoperind atât societăți industrializate de mari dimensiuni, cât și comunități mici de vânători-culegători, agricultori și păstori.
Un joc simplu dezvăluie un instinct universal
Pentru a surprinde comportamentul spontan de ajutorare, cercetătorii au conceput un joc cu bile în care perechi de copii de aceeași vârstă jucau pe rând. Un copil îl observa pe celălalt confruntându-se cu dificultăți, cum ar fi o cutie care nu se deschidea sau un recipient din care bilele se vărsau pe podea. Cel care observa putea alege să ajute explicând soluția, rezolvând problema practic sau făcând ambele simultan.
„Această sarcină ne-a arătat într-un mod foarte direct și comparabil cum aleg copiii să își ajute semenii atunci când au ocazia”, a declarat Henriette Zeidler, cercetătoare la Universitatea Sapienza din Roma și autoarea principală a studiului. „Ceea ce a ieșit imediat în evidență a fost cât de asemănătoare au fost răspunsurile copiilor, indiferent de locul în care au crescut.”
Un ajutor adaptat nevoii reale
În toate cele șase culturi, copiii și-au ajutat constant partenerii, făcând acest lucru mai des atunci când ajutorul era cu adevărat necesar. De exemplu, erau mai predispuși să ajute un copil care se străduia să deschidă o cutie decât pe unul care aduna bilele împrăștiate, o sarcină ușor de realizat singur.
Această sensibilitate la nevoile reale ale partenerului a devenit mai pronunțată odată cu vârsta. În timp ce copiii mai mici ajutau în ambele situații în proporții similare, cei mai mari își rezervau din ce în ce mai mult ajutorul pentru momentele în care acesta conta cu adevărat.
Și felul în care copiii ajutau s-a schimbat în timp. Cei mici ofereau în principal asistență practică, rezolvând sarcina în locul partenerului, în timp ce cei mari ofereau din ce în ce mai mult informații, explicând cum putea fi rezolvată problema în loc să o rezolve ei înșiși.
Nuanțe culturale într-un tipar comun
În ciuda acestei consecvențe generale, studiul a relevat diferențe culturale subtile dar constante în stilurile de ajutorare. Copiii germani au fost mult mai predispuși decât cei din orice alt grup să ofere ambele tipuri de ajutor simultan, rezolvând problema în timp ce o explicau. Copiii kikuyu, pe de altă parte, au fost ceva mai puțin înclinați să ofere asistență practică decât copiii din alte culturi.
„Aceste tipare oglindesc interacțiunile cotidiene cu care copiii sunt familiarizați”, explică Zeidler. „În multe comunități rurale de subzistență, copiii învață în mare măsură observând și ajutând, cu puține explicații verbale. În Germania și în locuri similare, însă, părinții tind să combine demonstrațiile practice cu instrucțiuni verbale detaliate, iar copiii par să aplice aceeași abordare atunci când își ajută semenii.”
Cercetătorii nu au găsit diferențe semnificative în comportamentul de ajutorare între băieți și fete, iar diferențele culturale care au apărut au fost modeste ca amploare. Niciuna dintre cele șase populații nu s-a remarcat ca fiind clar diferită de tiparul transcultural general.
O fundație comună, exprimată local
Combinarea unei sarcini experimentale atent standardizate cu un eșantion transcultural divers oferă o perspectivă rară asupra gradului în care comportamentul de ajutorare al copiilor este profund înrădăcinat, dar și flexibil.
„Ajutorarea este una dintre cele mai clare expresii ale capacității speciei noastre de cooperare”, afirmă Daniel Haun, unul dintre autorii seniori ai studiului și director la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evolutivă. „Datele noastre arată că această capacitate apare în mod fiabil la copiii de pretutindeni, dar este reglată fin de lumea socială specifică în care crește fiecare copil. Copiii nu învață doar dacă să ajute; ei învață și cum să ajute în moduri care au sens în propria comunitate.”
