Telescopul James Webb dezvăluie stele ascunse în nebuloasa NGC 7129
Telescopul Spațial James Webb, rezultat din colaborarea dintre NASA, ESA și CSA, a scos la iveală numeroase stele care erau ascunse până acum de nori de praf într-un mediu de formare stelară cunoscut sub numele de NGC 7129, situat la aproximativ 3.300 de ani-lumină de Pământ.
Webb a captat lumină infraroșie, capabilă să pătrundă prin materia densă care împrăștie sau absoarbe alte tipuri de lumină. Această regiune, plină de obiecte stelare aflate în diferite etape ale existenței lor, oferă o oportunitate de a explora modul în care stelele își modelează mediul înconjurător.
Stele în diferite etape de dezvoltare
Stelele din acest roi se află în stadii diferite de dezvoltare, cele mai masive formându-se și evoluând cel mai rapid. Cea mai masivă și mai matură dintre ele este steaua centrală luminoasă a regiunii, LkH(alpha) 234, care prezintă cel mai proeminent model de difracție din imagine și are o masă de circa cinci până la opt ori mai mare decât cea a Soarelui.
Stelele de acest tip, aflate în faza de pre-secvență principală, au încheiat în mare parte procesul de acumulare de masă și au început să se contracte sub forța gravitației, ceea ce le ridică temperatura. În timp, această stea își va fuziona propriul hidrogen, la fel ca Soarele.
Fluxurile stelare sculptează o cavitate luminoasă
Cavitatea din partea stângă a stelei, care apare în auriu și se întinde pe aproximativ 3,5 ani-lumină, este cea mai amplă dovadă a impactului stelei centrale. Fluxurile degajate într-o etapă anterioară a ciclului său de viață sapă în norul molecular dens de hidrogen. Atât fluxurile, cât și lumina stelei energizează gazul, făcându-l să strălucească.
Deși o mare parte din acest gaz de hidrogen este împrăștiat, o cantitate semnificativă este comprimată, creând condițiile pentru formarea altor stele. Câteva dintre aceste stele tinere sunt vizibile în interiorul cavității, iar unele dintre ele, aflate tot în faza de pre-secvență principală, generează vânturi stelare. Undele de șoc, adică gazul curbat și comprimat care apare în apropierea stelelor, se formează pe măsură ce aceste vânturi pătrund în gazul energetic și creează propriile cavități mai mici.
Împreună, steaua centrală și stelele încorporate creează un mediu fierbinte care presează gazul molecular mai rece și mai dens, formând o graniță cunoscută sub numele de regiune de fotodisociere, unde moleculele de hidrogen se descompun în atomi. Influențând încălzirea, răcirea și chimia regiunii, acest ansamblu de stele oferă indicii despre modul în care norii moleculari se vor eroda treptat de-a lungul a milioane de ani.
Protostelele agită norii mai denși
Regiunea din dreapta stelei centrale spune o poveste diferită, dar la fel de haotică. Această materie aglomerată, reprezentată în roșu, ascunde obiecte mult mai tinere decât cele din stânga: protostelele. Stadiul de protostea este anterior fazei de pre-secvență principală și apare după ce norii moleculari de gaz și praf se comprimă și se fragmentează inițial.
Pe măsură ce protostelele acumulează materie și își cresc masa, ele ejectează fluxuri de material supraîncălzit. Aceste fluxuri interacționează cu materia densă, cenușie, care înconjoară protostelele, creând unde de șoc ce dau aspectul texturat. Strălucirea roșie este, de asemenea, rezultatul acestei interacțiuni, la fel ca efectul fluxurilor stelei centrale de pre-secvență principală asupra cavității aurii din stânga regiunii.
Mai multe fluxuri provenite de la mai multe stele se suprapun din perspectiva noastră, ceea ce duce la acest aspect haotic.
