Reflecții asupra Everestului: ce s-ar fi schimbat de la prima ascensiune
Un nou film biografic despre viața lui Tenzing Norgay și prima sa ascensiune pe cel mai înalt munte din lume, alături de Edmund Hillary, surprinde cu sensibilitate legătura sa profundă cu natura și munții. Însă, dincolo de povestea personală, pelicula ridică o întrebare tulburătoare: ce ar gândi Norgay dacă ar putea reveni astăzi pe munte?
În urmă cu 73 de ani, Tenzing Norgay se afla pe vârful Everestului, cunoscut în tibetană drept Chomolungma, cu sensul de „Goddess Mother of the World”. Astăzi, tabăra de bază de pe Everest arată complet diferit. În locul unei singure expediții anuale, guvernul nepalez eliberează numeroase permise, iar în sezonul de vârf tabăra devine un ocean de corturi, oameni și, prea des, deșeuri lăsate în urmă de alpiniști.
Starea ghețarului Khumbu, care asigură accesul spre tabăra de bază și începutul ascensiunii propriu-zise, s-a schimbat și ea dramatic. Un studiu recent, bazat pe imagini din sateliți spion declasificați, a comparat pierderea masei de gheață din Himalaya între anii 1970 și 2000. Cercetătorii au constatat că rata pierderii s-a dublat în perioada 2000–2016 față de perioada anterioară, cu o subțiere estimată la aproximativ 0,8 metri pe an la altitudinea taberei de bază.
Ghețarul are o grosime de circa 150 de metri în zona de sub tabăra de bază. La rata de subțiere observată acum un deceniu, acesta ar pierde aproximativ o treime din volum în 73 de ani, expunând tot mai mult stâncă instabilă. Cercetări mai recente indică însă că accelerarea pierderii de masă din Himalaya a continuat după 2016, atingând rate și mai ridicate.
Imaginile Google Earth ale ghețarului Khumbu din 2021 arată dezvoltarea extinsă a lacurilor la suprafața gheții, un semn clar al unui ghețar în declin. Lacurile absorb mai multă radiație solară decât gheața din jur și accelerează topirea. Deși nu există imagini satelitare din 1953, numeroase fotografii analogice surprind schimbările: acum peisajul este mai haotic, mai fragmentat și mai acoperit de resturi.
În Alpii europeni, situația pare și mai gravă. În doar doi ani, 2022–2023, ghețarii din Alpii elvețieni au pierdut 10% din volum. Dacă această rată s-ar menține, ei ar dispărea în 20 de ani. În acest an, cabanele montane s-au închis, iar ghizii au oprit clienții de pe rutele „normale” de pe Matterhorn și Mont Blanc din cauza temperaturilor ridicate și a căderilor de pietre tot mai frecvente.
Prima jumătate a anului 2026 a fost a treia cea mai caldă înregistrată, iar ghețarii și lumea înghețată răspund vizibil la acest nivel de încălzire globală. În august 1990, un alpinist a urcat una dintre cele mai iconice rute din Alpi: fața nordică a Eigerului. Secțiunea numită al doilea câmp de gheață, parte crucială a rutei originale din 1938, nu mai există, iar nimeni care își dorește o trecere relativ sigură nu mai urcă ruta vara. Sezonul recomandat este acum sfârșitul iernii sau începutul primăverii.
Potrivit politicilor climatice actuale, ghețarii din Alpii europeni, vestul Canadei și al Statelor Unite, Scandinavia și alte regiuni sunt așteptați să piardă aproximativ 90–100% din masa lor până în 2100. Aceasta înseamnă doar 74 de ani, aproximativ intervalul dintre prima ascensiune a Everestului și prezent.
Impactul va fi dramatic asupra peisajului montan, ecosistemelor, turismului, frumuseții și expunerii la hazarde naturale în aceste medii montane cândva pristine. Tabăra de bază de pe Everest nu mai este frumoasă sau curată de mulți ani, poate mai puțin din cauza încălzirii globale și mai mult din cauza atitudinii iresponsabile a unor expediții.
Rămâne întrebarea: ce ar fi gândit Norgay despre schimbările peisajului și ale atitudinilor care au avut loc de la ascensiunea sa istorică și eroică pe Everest, sfânta „Goddess Mother of the World”?
