Erupția vulcanică Kikai-Akahoya și efectele ei neașteptate asupra comunităților preistorice din Japonia
O nouă cercetare internațională coordonată de Universitatea Lund analizează modul în care nivelurile populației au evoluat după erupția vulcanică Kikai-Akahoya din Japonia preistorică. Rezultatele conturează o imagine mai complexă decât se credea până acum, iar studiul a fost publicat în revista Science Advances.
Erupția Kikai-Akahoya a avut loc în Japonia acum aproximativ 7.300 de ani. La acea vreme, în arhipelag trăiau comunități de vânători-culegători Jomon.
„Această erupție trebuie să fi fost devastatoare, izbucnind din fundul mării cu puțin avertisment. A lovit insulele japoneze cu cutremure puternice și tsunamiuri uriașe, iar apoi a acoperit peisajul cu metri de cenușă vulcanică”, explică Peter Jordan, profesor de arheologie la Universitatea Lund și autor senior al studiului.
Consecințele erupției au fost dezbătute timp de decenii. Unii arheologi susțin că a fost o „apocalipsă” în care viața umană s-a stins brusc în zonele cele mai apropiate de epicentru, în timp ce alții argumentează că populațiile locale au supraviețuit, chiar și în regiuni relativ apropiate de erupție.
Echipa de cercetare a constatat că ambele versiuni – colaps total sau continuitate – sunt prea simpliste. Pe de o parte, populațiile au scăzut, pe măsură ce ecosistemele au avut de suferit și unele zone au devenit nelocuibile. Pe de altă parte, cercetătorii au găsit dovezi că oamenii au fost ingenioși în fața unor circumstanțe dramatice. În anumite cazuri, populația a crescut în perioada de după erupție.
„Dezastrul a provocat pierderi majore de vieți. Totuși, supraviețuitorii au migrat, au creat noi relații sociale, au inovat noi tipuri de economie și par să fi găsit modalități creative de a exista și, ulterior, de a prospera în noile condiții post-dezastru”, afirmă Enrico Crema, profesor la Universitatea Cambridge și autor principal al studiului.
Potrivit lui Jordan, cercetarea demonstrează cât de imprevizibil și de complex poate fi impactul unui dezastru major. „Acest studiu ajută la o înțelegere mai profundă a modurilor contingente în care culturile și societățile fac față șocurilor bruște și catastrofelor. Chiar și în cele mai imposibile situații, supraviețuitorii și comunitățile au opțiuni, oricât de limitate: trebuie să acționeze și să ia decizii, trebuie să se adapteze, să colaboreze și să găsească noi conexiuni și rețele sociale”, conchide el.
Populațiile de vânători-culegători Jomon erau deja în declin în sudul regiunii Kyushu cu mult înainte de erupție, astfel încât dezastrul a lovit o regiune deja slab populată, vizitată doar de grupuri foarte mobile. În schimb, în nordul regiunii Kyushu populațiile erau în creștere, iar această tendință a continuat chiar și după erupție, în ciuda daunelor masive și de durată aduse ecosistemelor.
Autorii sugerează că această creștere rezilientă ar putea fi rezultatul „refugiaților” care s-au mutat din zonele cele mai afectate imediat după dezastru. Supraviețuitorii din interior par să se fi deplasat și să se fi grupat de-a lungul coastelor nordice, unde ecosistemele marine s-au refăcut rapid. Creșterea populației ar fi putut fi accelerată de noi forme de adaptare, axate pe exploatarea resurselor abundente ale mării.
Regiunile mai îndepărtate ale Japoniei cunoscuseră o creștere demografică înainte de erupție, dar au înregistrat o stagnare sau chiar un declin după dezastru. Aceste efecte de amploare nu au mai fost identificate până acum și ar putea fi legate de schimbări climatice pe termen scurt provocate de erupție, de uzura catastrofală a dinților la cerbii și mistreții de care depindeau comunitățile Jomon pentru hrană – posibil ca urmare a pășunatului în peisaje acoperite de cenușă – sau de o serie de alte impacturi vulcanice asupra sănătății și bunăstării oamenilor.
