Sincronizarea fiziologică nu înseamnă întotdeauna cooperare, arată un studiu
Când doi oameni interacționează, ritmurile corpului lor pot intra în rezonanță: bătăile inimii, dilatarea pupilei sau activitatea glandelor sudoripare tind să se alinieze. Fenomenul, cunoscut drept sincronizare fiziologică, a fost asociat în trecut cu empatia, încrederea și cooperarea. Un studiu recent publicat în Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences arată însă că această legătură este mai nuanțată decât se credea.
Cercetătorii de la Universitatea Leiden și Universitatea Utrecht au recrutat 122 de participanți, pe care i-au împărțit în perechi de necunoscuți. Fiecare persoană a fost conectată la electrozi care măsurau ritmul cardiac și conductanța electrică a pielii, un indicator al activității glandelor sudoripare și al nivelului de arousal. Camerele video au înregistrat, de asemenea, expresiile faciale ale participanților. În unele runde ale experimentului, partenerii se puteau vedea, în altele nu.
Perechile au jucat apoi „jocul încrederii”, o versiune de laborator a unei situații cotidiene: o persoană, numită trustor, îi încredințează celeilalte ceva valoros, asumându-și un risc, fără a avea ulterior posibilitatea de a verifica sau corecta decizia partenerului. Cealaltă persoană, trustee, decide singură dacă returnează ceva. Cei doi ajung astfel în stări afective foarte diferite: primul poate simți incertitudine și vulnerabilitate, al doilea dobândește control asupra rezultatului.
Rezultatele au arătat că răspunsurile de conductanță ale participanților au fost mai sincronizate atunci când aceștia se puteau vedea. Diferențele în expresivitatea facială nu au explicat însă această sincronizare mai mare. Mai important, o sincronizare mai puternică a fost asociată cu o reciprocitate redusă, dar numai în condițiile interacțiunii față în față. Analizele exploratorii sugerează că relația depinde și de nivelul de activare corporală al participanților.
„Ani la rând am presupus că sincronizarea este o superputere socială: când ne mișcăm, respirăm sau reacționăm în același timp cu altcineva, ne simțim mai apropiați și devenim mai cooperanți, mai generoși și mai dispuși să dăm ceva înapoi”, a declarat Fabiola Diana, prima autoare a lucrării. „Rezultatele noastre sugerează o poveste mai complicată. Sincronizarea poate funcționa mai puțin ca un buton de conectare și mai mult ca un amplificator emoțional: ne poate face să simțim ce simte cealaltă persoană. Și asta nu este întotdeauna un lucru bun.”
Concluziile contrazic ideea că sincronizarea fiziologică sprijină constant cooperarea. Efectul observat în corpul participanților pare să explice de ce aceștia au acționat ulterior mai puțin reciproc: contează nu doar dacă ne sincronizăm, ci și pe ce anume ne sincronizăm, notează cercetătorii.
Autoarea vede în aceste rezultate o direcție nouă de cercetare. Dacă sincronizarea nu este doar o forță a conexiunii, ci un mod de a ne acorda trupește cu cealaltă persoană, ea ar putea fi unul dintre instrumentele prin care citim și anticipăm comportamentul celorlalți. „Când intrăm în ritm cu cineva, putem capta informații subtile despre intențiile, emoțiile și acțiunile probabile ale acelei persoane, uneori înainte ca ea să spună sau să facă ceva explicit”, a adăugat Diana. Ea își propune să investigheze în studiile viitoare dacă sincronizarea ajută oamenii să anticipeze ce va face partenerul în timpul interacțiunilor directe.
