Fosforul din spatele ședințelor spiritiste victoriene
În noiembrie 1857, în timpul unei ședințe spiritiste din Jersey City, mediumul Leah Brown a susținut că trupul ei emitea particule luminoase. În memoriile sale, ea descrie o lumină atât de intensă încât aproape i-a ars mâinile. După ce și-a clătit palmele la robinet și le-a îngropat în pământul umed, în seara următoare au fost descoperite în sol particule luminoase, identificate ulterior ca fosfor. Brown a recunoscut prezența fosforului, dar a insistat că trupul ei îl producea în mod natural, ca parte a așa-numitelor rămășițe ectoplasmice – substanța vâscoasă despre care mediumii spiritualiști din secolele XIX și XX afirmau că se scurge din corpul lor în timpul transelor. În realitate, ea probabil adusese fosfor pe ascuns și îl folosise în cadrul ședinței.
Fosforul alb, numit și galben, emite o lumină slabă prin reacția lentă cu oxigenul din aer. Fenomenul se numește chemiluminiscență – lumină produsă de o reacție chimică, nu dovadă a unei energii supranaturale. Într-o cameră întunecoasă, strălucirea putea părea stranie și convingătoare pentru o prezență fantomatică. Fosforul nu este însă o substanță sigură: este toxic dacă este înghițit, iar inhalarea vaporilor poate fi dăunătoare. Nu este clar dacă cei din epoca victoriană cunoșteau aceste riscuri. Fosforul alb era folosit la fabricarea chibriturilor „strike anywhere”, iar mulți muncitori din fabrici – în majoritate femei – s-au îmbolnăvit de „phossy jaw”, o afecțiune a dinților și a maxilarului. Expunerea prelungită în fabrică nu este comparabilă cu ședințele spiritiste și nu există dovezi definitive că mediumii ar fi suferit de această boală, dar fosforul alb era un toxic industrial cunoscut, folosit totuși în mod regulat în ședințe.
O fantomă strălucitoare nu era însă întotdeauna o fantomă toxică. În 1910, magicianul William Marriott a demonstrat cum puteau apărea mâini fantomatice cu ajutorul unor recuzite și al vopselei luminoase. În 1877, vopseaua luminoasă a lui William Henry Balmain, pe bază de sulfură de calciu, a devenit un succes comercial major: compusul absorbea lumina și strălucea în întuneric. Potrivit istoricului Richard Noakes, științele fizice au avut o relație dificilă, dar simbiotică, cu spiritualismul. Vopseaua lui Balmain arată că fabricarea fantomelor făcea parte dintr-o cultură mai largă a experimentului chimic. În 1874, chimistul renumit William Crookes a investigat obiecte auto-luminoase în timpul ședințelor, testând în special ulei fosforizat și lămpi cu fosfor. Crookes nu a respins însă spiritualismul ca o înșelătorie completă, iar scrierile sale sugerează că știința și spiritualismul nu erau lumi complet separate.
Literatura a jucat și ea un rol în înțelegerea legăturii dintre fosfor și fantome. Cel mai celebru exemplu apare în romanul lui Arthur Conan Doyle „Câinele din Baskerville”, unde câinele este tratat cu fosfor pentru a crea un efect spectral. Doyle avea un interes puternic pentru paranormal și dorea să creadă în existența fantomelor. Mai recent, romanul gotic „The Shape of Darkness” al autoarei britanice Laura Purcell explorează folosirea fosforului de către mediumi: o copilă medium săracă nu știe că strălucirea din corpul ei se datorează fosforului și își imaginează că arsura pe care o simte vine de la spirite, în timp ce tatăl ei suferă de „phossy jaw” din cauza muncii la o fabrică de chibrituri. Atât în romanul lui Purcell, cât și în „Câinele din Baskerville”, fosforul toxic este folosit pe subiecți fără nicio putere de decizie – un câine și un copil – pentru a crea un fenomen supranatural, o ilustrare a unei probleme reale: unele trupuri au fost întotdeauna considerate mai sacrificabile decât altele. Iar lumina misterioasă din întunericul de acum decenii nu era, cu siguranță, supranaturală.
