Instanțele canadiene tratează serios abaterile poliției, dar cercetătorii spun că pedeapsa singură nu poate repara un sistem defect
Un studiu publicat în Police Quarterly analizează modul în care instanțele canadiene răspund atunci când ofițerii de poliție încalcă legea. Cercetarea, coordonată de Danielle McNabb, profesor asistent de științe politice la Universitatea Brock, împreună cu Kate Puddister, profesor asociat de științe politice la Universitatea Guelph, reprezintă prima analiză empirică de amploare privind modul în care instanțele canadiene pedepsesc ofițerii de poliție condamnați pentru abaterea de la încrederea publicului.
Studiul examinează conceptul de abatere de la încredere, modul în care sistemul instanțelor penale canadiene îi tratează pe ofițerii de poliție ca infractori și felul în care pedepsirea se încadrează în ecosistemul mai larg al responsabilității și supravegherii poliției.
„Abaterea de la încredere, care este o infracțiune penală în Canada, recunoaște că există anumite categorii de funcționari aflați în poziții de încredere și care dețin multă putere, astfel că ne așteptăm ca acești indivizi să fie ținuți la un standard mai ridicat și trași la răspundere atunci când abuzează de autoritatea pe care societatea le-a acordat-o”, spune McNabb.
Bazându-se pe 93 de decizii de condamnare care au implicat peste 100 de ofițeri între 1990 și 2024, studiul constată că judecătorii tratează în mod consecvent infracționalitatea polițiștilor cu seriozitate, subliniind dezaprobarea și descurajarea în 92% dintre cazuri. Cu toate acestea, cercetătorii susțin că această abordare individualizată nu poate aborda cauzele sistemice mai profunde ale abaterilor poliției.
Autorii solicită două reforme concrete. Prima este o modificare a Codului penal care să creeze un factor agravant specific pentru infracțiunile comise de ofițerii de poliție, formalizând ceea ce instanțele fac deja informal și asigurând un tratament consecvent în toate jurisdicțiile. În dreptul penal, factorii agravanți obligă judecătorii să ia în considerare impunerea unei pedepse mai aspre atunci când sunt prezente anumite circumstanțe. De exemplu, în Canada, dacă o infracțiune a fost motivată de ură sau a implicat violență în cuplu, judecătorii trebuie să ia în considerare impunerea unei sancțiuni severe. McNabb spune că infracționalitatea polițiștilor reprezintă o problemă similară și importantă pentru societate. Prin urmare, un factor agravant specific ofițerilor ar obliga judecătorii, în toate cazurile penale care implică un ofițer de poliție ca infractor, să ia în considerare impunerea unei pedepse severe.
„Acest lucru ar încuraja instanțele să ia în considerare contextul mai larg, sistemic și instituțional al infracționalității polițiștilor. De asemenea, ar ajuta să se asigure că pedepsele vizează întotdeauna repararea încrederii publice care este diminuată atunci când ofițerii de poliție comit infracțiuni”, spune McNabb.
A doua reformă vizează o transparență publică mai mare în jurul rezultatelor cazurilor, de la investigație până la condamnare, astfel încât atât publicul, cât și polițiștii înșiși să poată evalua cum funcționează de fapt responsabilitatea.
Cercetătorii avertizează că aceste reforme sunt soluții parțiale. Condamnarea unui ofițer individual, oricât de severă, nu poate afecta cultura departamentală, „zidul tăcerii” sau ratele disproporționate de violență polițienească resimțite de comunitățile de culoare, indigene și alte comunități rasializate. După cum spun autorii, instanțele pot aborda merele putrede, dar nu butoaiele sau livezile putrede.
Studiul include o multitudine de informații despre infracționalitatea polițiștilor. Primele trei infracțiuni comise de ofițeri au fost agresiunea, furtul și utilizarea abuzivă a proprietății poliției, cea mai frecventă formă de abuz fiind accesarea bazelor de date ale poliției pentru a urmări victime sau pentru alte infracțiuni. Aproximativ 84% dintre infracțiuni au fost comise de ofițeri aflați în serviciu. Cele mai frecvente pedepse au fost probațiunea (48% dintre cazuri), încarcerarea pentru mai puțin de doi ani (26,7%) și eliberarea condiționată sau ordonanța de condamnare condiționată (ambele 18,8%).
