Includerea, în centrul politicii educaționale din Anglia, dar sensul ei se schimbă
Includerea a devenit unul dintre cele mai proeminente concepte din politica educațională contemporană din Anglia. Poziția sa centrală în obiectivele Departamentului pentru Educație se reflectă în orientările recente privind crearea de „baze de includere” — spații care sprijină elevii cu nevoi suplimentare în școlile de masă. Conceptul apare și în reformele mai ample menite să sprijine copiii și tinerii cu cerințe educaționale speciale și dizabilități, inclusiv în recomandările pentru școlile care dezvoltă o strategie de includere.
Bazele de includere sunt concepute pentru a-i integra pe cei cu cerințe educaționale speciale, pe cei cu nevoi de sprijin pastoral și pe cei expuși riscului de excludere din școală. Intenția este de a oferi sprijin țintit, menținând legăturile cu învățământul de masă. Orientările promovează includerea ca rezultat al unui curriculum de calitate și al parteneriatului dintre școli și profesioniști, cerând o bună conducere și un mediu accesibil.
În ciuda acestei direcții politice, rămâne nerezolvată o întrebare fundamentală: ce înseamnă mai exact „includerea”? Termenul este adesea tratat ca având un sens de la sine înțeles, deși este interpretat diferit de factorii de decizie, cercetători, profesori, părinți și elevi. El poate însemna educarea copiilor cu cerințe educaționale speciale în școli de masă, dar cercetările sugerează că includerea ar fi mai bine înțeleasă prin experiențele de apartenență, participare și recunoaștere ale elevilor.
Declarația de la Salamanca din 1994, adoptată la o conferință UNESCO privind educația specială, a fost un acord internațional prin care reprezentanți ai 92 de guverne și 25 de organizații internaționale au convenit că elevii cu cerințe educaționale speciale trebuie să aibă acces la școli de masă, iar acestea să se adapteze pentru a răspunde nevoilor tuturor. Includerea depășește însă dizabilitatea și cuprinde factori precum sărăcia, etnia și rasa, limba și migrația sau elevii LGBTQ+.
Cercetările privind definițiile includerii arată variații considerabile, de la interpretări restrânse legate de locul în care învață anumiți copii, până la concepții mai largi centrate pe crearea unor comunități incluzive. Un raport al Natspec, organizație care reunește furnizori de educație specializată, semnalează lipsa clarității conceptuale: dezbaterile de politică prioritizează adesea locul educației și poziționează cadrele de masă drept locul preferat al includerii.
Elevii din colegiile specializate descriu frecvent experiențele lor ca fiind profund incluzive, deși învață separat de colegii fără dizabilități. Din perspectiva lor, includerea este definită mai puțin de loc și mai mult de sentimentul de apartenență, de capacitatea de a lua propriile decizii și de participare. Un copil poate petrece mult timp într-o școală de masă și astfel poate fi inclus numeric, dar prezența fizică nu garantează participarea socială semnificativă sau apartenența. Similar, un copil educat într-un cadru specializat poate raporta legături sociale puternice, relații pozitive și un sentiment de identitate și comunitate.
Întrebările privind definirea includerii devin tot mai importante în sistemele de responsabilizare educațională. Noul cadru de inspecție al Ofsted identifică includerea ca arie distinctă de evaluare și pune accent pe identificarea și eliminarea barierelor în calea învățării și bunăstării, definind includerea eficientă prin așteptări ridicate și participare semnificativă, inclusiv pentru elevii defavorizați, cei cu cerințe educaționale speciale, cei cunoscuți de serviciile sociale pentru copii și alții care se confruntă cu bariere. Este o definiție mai largă decât cea folosită de Departamentul pentru Educație, iar dacă inspectorii, școlile și factorii de decizie înțeleg includerea diferit, responsabilizarea riscă să devină un exercițiu de conformare, nu un angajament pentru participare, apartenență și echitate.
Cercetările recente sugerează că discursul educațional s-a deplasat de la integrare la includere și, tot mai mult, spre limbajul apartenenței. Primul pas este primirea, când elevul este văzut și recunoscut, iar apartenența se construiește prin conexiuni și participare în comunitatea școlară. Orientările guvernamentale privind bazele de includere recunosc importanța sentimentului de apartenență, semnalând că includerea înseamnă mai mult decât plasarea fizică. Dezbaterea nu este doar despre structuri sau cadre educaționale, ci despre valori, relații și scopurile educației în sine. Includerea nu ar trebui judecată doar după locul unde învață elevii, ci după măsura în care aceștia sunt cu adevărat văzuți, cunoscuți, valorizați și capabili să participe semnificativ în comunitățile lor educaționale.
