ADN-ul unui virus antic, ascuns în pergamentele Evului Mediu
Cercetătorii au descoperit urme de ADN aparținând virusului variolei ovine în pergamente medievale europene, dar și în dinți de oaie vechi de mii de ani, potrivit unui studiu recent. Descoperirea oferă indicii despre modul în care bolile care afectează animalele domestice au evoluat de-a lungul mileniilor.
Pergamentul, materialul folosit secole la rând pentru scrierea documentelor religioase și juridice, este fabricat din piele de animale. Procesul implică înmuierea pieilor în apă cu var, îndepărtarea cărnii și a părului, întinderea pe rame și uscarea, transformând țesutul biologic într-un suport durabil pentru scriere.
Pergamentul păstrează ADN-ul animalului din care a fost realizat. Cercetătorii au analizat date genetice din pergamente provenite în principal din Europa centrală și vestică, realizate din piele de bovine, ovine și caprine, datând aproximativ între anii 700 și 1400 e.n. Surprinzător, în aceste materiale au găsit dovezi clare ale virusului variolei ovine, rudă apropiată a virusului variolei umane.
Deși variola ovina este considerată eradicată în Europa, boala rămâne endemică în mari regiuni din Africa și Asia. Este extrem de contagioasă și adesea fatală, în special la oile tinere, lăsând animalele infectate acoperite de cicatrici caracteristice.
ADN-ul virusului a fost identificat în 32 de foi de pergament. În faimoasa Evanghelie de la York, unul dintre puținele manuscrise pre-normande care au supraviețuit Reformei din secolul al XVI-lea, cercetătorii au găsit trei pagini purtând ADN viral, inclusiv un document legal adăugat la sute de ani după realizarea Bibliei, în jurul anului 990 e.n. Prelevarea probelor a necesitat folosirea atentă a unor gume speciale pentru a îndepărta o cantitate minimă de material de pe suprafața pergamentului.
Urme ale virusului au fost descoperite și în Corpus Glossary, un dicționar latin-englez vechi realizat probabil în jurul anului 800 e.n., precum și în mostre de hârtie din secolul al XV-lea provenind de la Clairvaux, în nord-estul Franței. Hârtia ar fi putut fi consolidată cu colagen obținut din resturi de animale sau de pergament.
Cele mai vechi genomuri virale, descoperite în dinți de oaie
Deși variola ovina a afectat turmele europene de oi timp de secole în perioada medievală, cele mai vechi genomuri virale descoperite provin din doi dinți de oaie din stepa eurasiatică, vechi de aproximativ 3.700 și, respectiv, 3.200 de ani. Dinții fuseseră deja prelevați pentru analiza ADN-ului animal, dar ascundeau și material genetic patogen.
Folosind ADN-ul viral din acești dinți antici, cercetătorii au putut estima momentul în care virusul variolei ovine s-a separat de rudele sale cele mai apropiate — alți capripoxvirusuri care infectează caprele sau bovinele. Modelele diferite au oferit un interval cuprins între 11.500 și 3.500 de ani în urmă, dar estimarea mediană constantă a indicat o separare în urmă cu aproximativ 5.000 de ani.
Scriitorul roman Columella descria în tratatul său „De Re Rustica” (60–65 î.e.n.) o boală numită „pusula” care afecta oile, considerată astăzi a fi variola ovina. Aceasta sugerează că fermierii se confruntă cu boala de mii de ani.
Prin domesticirea și creșterea bovinelor, oilor și caprelor, fermierii eurasiatici timpurii ar fi creat condițiile pentru ca acești patogeni să evolueze și să se adapteze la noi gazde — iar consecințele se resimt și astăzi.
Un mister rămas fără răspuns
Cercetarea a ridicat și o întrebare neelucidată. Virusul variolei ovine a fost găsit în numeroase pergamente realizate din piele de bovine și caprine. Deși contaminarea încrucișată în timpul preparării pergamentului este posibilă în unele cazuri, altele indică posibilitatea ca virusul să fi infectat animale pe care astăzi nu le mai infectează.
Pe măsură ce virusul variolei ovine s-a adaptat să infecteze oile mai eficient, ar fi putut deveni mai puțin capabil să infecteze alte specii.
Din 2024, au fost raportate mai multe focare de variolă ovină în sudul Europei, iar boala rămâne o problemă pentru fermierii din întreaga lume. Înțelegerea completă a biologiei acestui virus este importantă atât pentru dezvoltarea unor intervenții mai bune, cât și pentru anticiparea modului în care viitorii patogeni ar putea evolua pentru a infecta noi gazde.
Genomuri antice ale altor capripoxvirusuri — precum virusul variolei caprine sau virusul bolii nodulare contagioase a bovinelor — ar putea oferi răspunsuri suplimentare. Deși cercetarea nu a identificat astfel de cazuri, investigarea pergamentelor din alte regiuni, cum ar fi zone din sudul Europei unde pielea de capră era folosită mai frecvent, ar putea fi relevantă.
Studiul sugerează că aceste societăți timpurii s-ar fi putut confrunta cu o gamă diferită de boli infecțioase care le amenințau mijloacele de trai, securitatea alimentară și bunăstarea turmelor.
