Femeile fără copii care au modelat istoria, judecate după maternitate
Elisabeta I, Arbella Stuart, Virginia Woolf, Katharine Hepburn și Debbie Harry au un lucru în comun: nu au avut copii. Motivele lor au fost diferite — unele au ales, altele au fost împiedicate, iar altele nu au avut niciodată ocazia. Se ridică două întrebări: le-a costat cariera sau poziția lor această alegere? Și de ce contează atât de mult, umbrind realizările unor femei remarcabile?
Scăderea natalității în țările dezvoltate provoacă îngrijorare. Politicienii întreabă de ce femeile fac mai puțini copii, iar economiștii avertizează despre îmbătrânirea populației. O presupunere rămâne necontestată: maternitatea ar fi principalul etalon al vieții unei femei. Declinul natalității este legat însă de costurile locuințelor, de grădinițele scumpe, de cuplarea mai târzie și de munca domestică neplătită, care revine disproporționat femeilor.
Așteptarea ca maternitatea să absoarbă o femeie într-un mod în care paternitatea rareori o face pentru bărbați face dificilă combinarea vieții de părinte cu ambiția sau puterea. Când o femeie construiește altceva decât o familie, societatea greu vede acel ceva ca moștenire — de aceea multe realizări feminine ajung uitate sau atribuite unui bărbat.
Pentru Elisabeta I, lipsa copiilor a fost o strategie de supraviețuire. Convinsă că o căsătorie i-ar compromite suveranitatea, ea și-a cultivat imaginea de mamă a națiunii. Alegerea era între a-și subordona coroana unui soț sau a renunța la copii. Arbella Stuart, stră-strănepoata lui Henric al VII-lea și rudă cu Iacob I, născută pe pământ englez, arată inversul: aceeași mașinărie dinastică i-a oferit Elisabetei două opțiuni, iar Arbollei niciuna — trupul și căsătoria îi erau decise de alții.
A nu avea copii nu este același lucru cu a nu fi mamă. Unele femei au crescut copii care nu erau biologic ai lor; altele, precum Elisabeta I, au fost matriarhe ale unei națiuni. Moștenirea se transmite însă și prin influență, creație, mentorat și idei — nu doar prin familie. Când o femeie nu lasă urmași, de multe ori nimeni nu are un interes evident să-i păstreze opera vie.
Pictorița Gwen John a fost descrisă aproape un secol drept „sora lui Augustus John” și „modelul lui Rodin”, deși Augustus prevedea că opera ei îi va supraviețui. Florence Baker, mamă vitregă a copiilor exploratorului Samuel Baker, a traversat Africa alături de el și a ajutat expedițiile să funcționeze. Samuel a declarat Societății Regale de Geografie că ea i-a fost parteneră de lucru; medalia de aur și titlul de cavaler au mers însă la el.
La King’s College London, chimista Rosalind Franklin a produs imaginea cu raze X care a dezvăluit structura ADN-ului. Colegul ei Maurice Wilkins le-a arătat-o fără știrea și consimțământul ei oamenilor de la Cambridge, James Watson și Francis Crick; aceștia au împărțit ulterior un Premiul Nobel pentru ce a revelat imaginea.
La Hollywood, Katharine Hepburn simțea că nu poate fi în același timp ea însăși și mama pe care un copil ar merita-o. Mae West a transformat refuzul căsătoriei și al maternității în parte din spectacolul ei. Marilyn Monroe, care își dorea copii și o spunea public, a suferit avorturi spontane în timp ce industria o vindea ca obiect al dorinței.
Industria muzicală a impus cerințe similare. Kylie Minogue a vorbit deschis despre cum biologia și întâmplarea decid uneori problema maternității. Debbie Harry a spus că și-a hrănit ambiția în schimb. Dolly Parton a oferit o altă formă de îngrijire prin filantropia ei, finanțând cărți pentru milioane de copii, deși nu are copii biologici.
Virginia Woolf a trăit și a teoretizat condițiile paradoxale pe care le cere creativitatea femeilor în constrângerile vieții domestice. Își dorea copii, dar după consultarea medicilor soțul ei, Leonard, a concluzionat că o sarcină i-ar pune în pericol sănătatea mentală, iar problema s-a rezolvat fără ea. A lăsat moștenire o revoluție literară. Cu un secol în urmă întreba de ce are nevoie o femeie ca să creeze: bani ai ei, o ușă care se închide și timp asupra căruia nimeni altcineva să nu aibă pretenții.
Autoarea mărturisește că și-a dorit copii, dar timpul și partenerii au trecut, iar stabilitatea financiară nu s-a materializat niciodată. Ani la rând a lucrat la memoria femeilor istorice. Arbella nu a lăsat urmași biologici; ea îi păstrează moștenirea prin cercetare și prin istorie publică.
Structurile patriarhale au obligat femeile să aleagă, iar memoria culturală modelată de ele a agravat problema: maternitatea tradițională este recunoscută, în timp ce celelalte moșteniri ale femeilor trebuie să-și dovedească mereu valoarea. Influența lor este însă pretutindeni: în cărți, filme, muzică, politică, modă și cercetare. Nu fiecare femeie devine mamă, dar fiecare generație moștenește din talentul și realizările femeilor dinaintea ei.
