Declinul de 73% al populațiilor de animale sălbatice: o cifră reală, dar bazată pe date incomplete
Populațiile de animale sălbatice din întreaga lume au scăzut în medie cu 73% din 1970, potrivit Indicelui Planeta Vie 2026, actualizat o dată la doi ani. Cifra nu înseamnă că 73% dintre animalele lumii au dispărut, ci reflectă declinul mediu al dimensiunii populațiilor monitorizate. Indicele este folosit pentru a urmări progresul către obiectivele ONU privind biodiversitatea.
Datele din spatele acestei cifre rămân însă incomplete. Monitorizarea animalelor sălbatice este extrem de consumatoare de resurse, nu poate fi realizată din spațiu, iar programele sistematice sunt fragmentare. Prin comparație, schimbările climatice pot fi urmărite prin mii de stații meteorologice și măsurători ale CO₂ atmosferic.
Există mult mai multe populații de animale sălbatice pe care nimeni nu le numără decât cele incluse în datele disponibile. Acestea provin din studii academice izolate, programe de monitorizare incomplete și date de gestionare pentru speciile exploatate. Nu se poate recupera informația despre populațiile trecutului, ceea ce limitează evaluarea.
Unele critici arată că, luând înregistrările ca atare, aproximativ același număr de populații cresc pe cât scad. Un model similar apare și în BioTIME, o altă colecție amplă de date privind schimbările populațiilor. Indicele Planeta Vie arată totuși un declin general puternic.
Un motiv este că populațiile monitorizate nu sunt reprezentative. Indicele este orientat spre zone protejate, iar o analiză preliminară indică o prezență disproporționată a numărătorilor din habitate aproape intacte, precum sălbăticia îndepărtată sau parcurile naționale. Majoritatea informațiilor ar putea veni din zone unde biodiversitatea ar trebui să fie în stare bună.
Dezechilibrul dintre populațiile în declin și cele în creștere din datele brute s-ar putea explica astfel. Fără corecții, se riscă subestimarea amplorii declinului biodiversității. Deși există și „câștigători” ai pierderii habitatelor, cum ar fi păsările de teren agricol care prosperă după defrișări, multe conversii ale habitatelor duc la mult mai multe populații în declin.
Biasul poate acționa și invers: indicele ar putea include mai des specii amenințate sau exploatate de oameni, despre care se așteaptă un declin. Nu se înțelege pe deplin cum anume pot fi denaturate numărătorile disponibile.
Pentru a corecta parțial aceste dezechilibre, indicele acordă o pondere mai mare numărătorilor din regiuni insuficient eșantionate, precum Africa și America de Sud, unde pierderea habitatelor intacte este mai mare și există mai multe specii. Sunt incluse și date colectate pe perioade foarte scurte, uneori din doar două momente, ceea ce aduce incertitudine, dar excluderea lor ar reduce și mai mult baza de date.
Metodele sofisticate de înțelegere a biasului în știința biodiversității sunt abia la început. Echipele care dezvoltă indicatori de biodiversitate au o dublă misiune: să analizeze riguros datele existente și să le ajusteze pentru a reflecta cât mai fidel realitatea. Este o sarcină extrem de dificilă, mai ales pentru indici globali care trebuie să rezume într-o singură narațiune diversitatea schimbărilor din natură.
