Agricultura a declanșat doi tsunami medievali într-un lac italian, iar pericolul a revenit
La 3 ianuarie 1117, un cutremur puternic a zguduit nordul Italiei. Un manuscris din secolul al XII-lea, păstrat astăzi în Biblioteca Vaticanului, consemna ce a urmat: „Lacurile au crescut atât de mult încât foarte puțini dintre cei care locuiau în satele din apropiere au scăpat de această primejdie.” Lacurile sunt rareori asociate cu tsunamiurile. Totuși, delta pe care un râu o construiește într-un lac se poate prăbuși, iar sedimentul care alunecă în apele adânci împinge apa de deasupra în valuri.
Un studiu publicat în Nature Communications arată că, la lacul Iseo, oamenii au amplificat riscul unor astfel de prăbușiri timp de secole fără să știe, iar pericolul a revenit. Cercetarea, condusă de Muhammad Naveed Zafar, a combinat geologia, istoria și simulările pe calculator. Lacul Iseo se află la poalele văii Camonica, una dintre cele mai mari văi din Alpii sudici. Râul Oglio a construit o deltă mare la capătul nordic al lacului. Încă din perioada romană, defrișările, agricultura și pășunatul au expus versanții la eroziune, triplând cantitatea de sediment care ajunge în lac. Delta a crescut rapid, iar frontul ei subacvatic a devenit abrupt și supraîncărcat. Se prăbușise deja o dată, în secolul al VI-lea, iar șase secole de eroziune au încărcat-o din nou.
Două cutremure, unul în 1117 și altul în ziua de Crăciun a anului 1222, au desprins frontul supraîncărcat. Carotele de sedimente și profilele seismice arată ambele prăbușiri ca cele mai groase straturi din bazinul adânc. Prima a deplasat aproximativ 62 de milioane de metri cubi de sediment, iar a doua, un secol mai târziu, circa 10 milioane de metri cubi, pentru că râul, hrănit în continuare de eroziune, reconstruise între timp frontul deltei.
Simulările arată că în 1117 masa de sediment a alunecat peste 10 kilometri de-a lungul lacului. Valurile generate au avut o lungime de circa 5,5 kilometri, de peste 20 de ori adâncimea maximă a lacului, de 250 de metri, și s-au propagat cu aproximativ 50 de metri pe secundă, adică 180 de kilometri pe oră. În simulări, valul din 1117 a atins țărmurile de lângă deltă în mai puțin de un minut, s-a ridicat acolo la circa 50 de metri și a inundat câmpia joasă a râului Oglio până la 2,7 kilometri în interior. Insula Monte Isola, aflată în mijlocul lacului, a despărțit valul și a adăpostit parțial malurile sudice: la orașul Iseo, apa a crescut cu circa 5,5 metri, la 6-7 minute după prăbușire. Prăbușirea mai mică din 1222 a ridicat valuri de aproximativ 13 metri. Aceste valori depind însă de modul în care a cedat delta: când alunecarea din 1117 a fost modelată pornind de la 45 sau 75 de metri sub suprafață, valul maxim a ajuns la circa 22, respectiv 11 metri.
Istoria susține această reconstrucție. Biserica parohială Sant’Andrea din Iseo a fost în mare parte reconstruită la scurt timp după 1117, iar arheologii au găsit pagube extinse în jurul lacului după cutremurul din 1222. Modelele se potrivesc și cu o absență: în spatele insulei Monte Isola, la capătul sudic al lacului, valurile simulate rămân sub un metru, iar carotele din turbăria rezervației naturale Torbiere del Sebino nu arată niciun depozit de tsunami.
După 1222, presiunea asupra terenului s-a redus pentru o vreme, mai ales în timpul Ciumei Negre, apoi a crescut brusc din 1661 și a atins un vârf în epoca industrială. Opt secole de eroziune au reconstruit delta. Astăzi, malurile lacului Iseo sunt printre cele mai dens construite din Alpii italieni. O nouă prăbușire ar trimite un val spre malurile nordice în mai puțin de un minut, prea repede pentru orice avertizare; mai departe, un sistem de alertă ar lăsa doar o fereastră scurtă. În simulare, valul ar ajunge la Pisogne în mai puțin de 10 secunde și la Lovere în circa 25 de secunde, la Iseo în aproximativ 6 minute, iar la Sarnico, la capătul îndepărtat, în circa 12 minute.
Lacul Iseo nu este singurul în această situație. Straturi foarte groase în bazinele adânci ale lacurilor Garda și Como sugerează că și versanții lor supraîncărcați s-au prăbușit în timpul cutremurelor medievale, iar malurile celor trei lacuri găzduiesc peste 370.000 de oameni. Și în alte locuri, de la lacul Geneva până în Alaska și Noua Zeelandă, prăbușirile de deltă pe versanți supraîncărcați de eroziune au provocat tsunamiuri lacustre. Spre deosebire de tsunamiurile oceanice, declanșate de obicei de cutremure care mișcă fundul mării, aici sursa valului se construiește încet, bob cu bob, de un râu și de oamenii care îi lucrează valea, apoi se eliberează într-un minut. Pentru a evalua pericolul unui lac, trebuie citită atât istoria lui, cât și falile sale: cât sediment a acumulat delta și de când.
