Conservarea plantelor necesită strategii regionale, arată un studiu asupra speciilor vasculare din SUA
Un studiu publicat în revista Ecography arată că impactul schimbărilor climatice asupra plantelor vasculare din Statele Unite este un fenomen în mare măsură regional. Aceeași specie poate fi mai vulnerabilă în sud-vestul țării și mai puțin afectată în Midwest, sau invers, ceea ce sugerează că datele regionale oferă cele mai fiabile rezultate pentru stabilirea priorităților de conservare.
Cercetarea a fost condusă de Weiqing Qu, doctorandă în cadrul Școlii de Biologie Integrativă a Universității Illinois Urbana-Champaign, împreună cu Jason Bried, cercetător în aceeași instituție și în cadrul Illinois Natural History Survey.
Zonele regionale analizate au fost delimitate cu peste un deceniu în urmă de Centrele Naționale și Regionale pentru Știința Adaptării Climatice din cadrul Serviciului Geologic al Statelor Unite, un proiect multiinstituțional inițiat de Departamentul de Interne pentru protejarea resurselor naturale și culturale de efectele schimbărilor climatice. Studiul a inclus șapte astfel de regiuni — Midwest, North Central, Northeast, Northwest, South Central, Southeast și Southwest — fiecare cuprinzând între trei și 14 state, delimitate după granițele statale.
Echipa a ales plantele vasculare datorită diversității lor taxonomice, funcționale și genetice și sensibilității ridicate la schimbările climatice, dar și pentru că sunt bine documentate în cele 48 de state contigue, ceea ce facilitează colectarea și analiza datelor privind abundența lor.
Metoda utilizată se bazează pe două seturi de date: înregistrările privind răspândirea geografică a plantelor și amplitudinea nișei climatice. Ipoteza de la care au pornit cercetătorii este că o plantă care ocupă o nișă climatică mai largă este posibil să fie mai puțin sensibilă la schimbările climatice. De exemplu, plantele răspândite pe o gamă largă de altitudini sau de latitudini experimentează condiții climatice variate, iar în regiunile cu relief divers zonele mai reci pot funcționa ca refugii pe măsură ce temperaturile cresc.
Analiza a inclus 384 de specii prezente în fiecare dintre cele șapte regiuni și 22 de specii întâlnite în toate cele 48 de state acoperite. Pe baza acestor date, echipa a calculat „sensibilitatea climatică intrinsecă” a fiecărei specii și a comparat valorile obținute între state și regiuni.
Rezultatele au arătat că sensibilitatea climatică a fiecărei specii tinde să fie mai asemănătoare în interiorul aceleiași regiuni decât între regiuni diferite. De asemenea, plantele care ocupă teritorii mai întinse în regiuni cu diversitate geografică ridicată sau în zone cu istoric glaciar par mai puțin vulnerabile la schimbările climatice. Aceste diferențe pot reflecta istoria evolutivă și biogeografică a speciilor: activitatea glaciară din trecut sau diversitatea peisajului ar fi putut influența modul în care plantele s-au răspândit, au recolonizat diferite zone și au ocupat o gamă variată de condiții de mediu.
Cercetătorii au comparat și clasamentele de sensibilitate climatică intrinsecă cu clasamentele statale privind statutul de conservare, un alt instrument folosit pentru evaluarea amenințărilor la adresa plantelor. Rezultatele au fost în mare parte concordante, însă metoda nouă simplifică procesul. Clasamentele statale și naționale de conservare se bazează pe o evaluare mai laborioasă a mai multor factori — distribuția maximă a speciei, mărimea populației, numărul de apariții, tendințele pe termen scurt și lung și amenințările cunoscute — ceea ce duce uneori la lacune în date.
„Cu metoda noastră putem completa datele lipsă”, a declarat Weiqing Qu. „Această abordare este utilă și pentru a vedea cum sensibilitatea climatică a fiecărei specii variază între regiuni și ce factori de mediu se asociază cu aceste diferențe.”
Cercetătoarea a subliniat că accentul studiului s-a mutat de la modul în care specii diferite reacționează la schimbările climatice către întrebarea dacă aceeași specie prezintă niveluri diferite de sensibilitate în regiuni diferite. „Subliniem că o strategie universală nu funcționează. Înțelegerea acestor diferențe regionale îi poate ajuta pe practicieni să direcționeze resursele de conservare acolo unde sunt cel mai necesare”, a spus ea, adăugând că este nevoie de „o strategie de conservare specifică fiecărei regiuni”.
