Zombii există cu adevărat: paraziții care preiau controlul asupra insectelor și rozătoarelor
În cultura populară, zombii au îmbrăcat multe forme. În videoclipul „Thriller” al lui Michael Jackson, trupuri neînsuflețite ies din morminte și execută o coregrafie coordonată. În serialul „The Last of Us” difuzat de HBO, o ciupercă infectează oameni, le preia corpurile și îi transformă în gazde care ajută la răspândirea infecției. Toate aceste exemple sunt ficțiune, dar explorează aceeași idee tulburătoare: poate un organism să preia controlul asupra altuia, chiar și după moarte?
În natură, răspunsul nu este la fel de dramatic, însă unii paraziți și ciuperci se apropie surprinzător de mult de acest scenariu. Ei nu readuc morții la viață, ci interferă cu sistemele biologice care controlează mișcarea, motivația și luarea deciziilor.
Furnicile zombi și ciupercile
Cel mai cunoscut exemplu de parazit care schimbă comportamentul gazdei este ciuperca „furnicii zombi”, Ophiocordyceps, care a inspirat serialul „The Last of Us”. Ciclul său de viață începe când sporii aterizează pe o furnică, aderă la suprafața corpului și pătrund în interior. Odată ajunsă înăuntru, ciuperca crește și se răspândește în timp ce furnica este încă vie. Infecția se poate dezvolta pe parcursul mai multor săptămâni înainte ca schimbările comportamentale să devină vizibile.
În cele din urmă, furnica infectată părăsește colonia și începe să rătăcească și să urce pe vegetație, îndepărtându-se de habitatul obișnuit spre un loc care favorizează reproducerea și răspândirea ciupercii. Spre finalul infecției, furnica mușcă strâns de o frunză sau de o crenguță și rămâne atașată. După moartea furnicii, ciuperca consumă țesuturile rămase și produce o tulpină din corpul acesteia, care eliberează spori ce cad pe alte furnici.
Contrar așteptărilor, cercetătorii care au examinat furnici infectate înainte de moarte au găsit creștere extinsă a ciupercii în corp și în jurul fibrelor musculare, dar nu în interiorul creierului. Celulele fungice pot forma rețele în jurul mușchilor, ceea ce sugerează că manipularea comportamentului ar putea implica comunicarea între ciupercă și mai multe țesuturi ale gazdei, nu controlul direct al creierului. Mușchii maxilarului furnicilor infectate sunt puternic colonizați, arătând semne de contracție extremă, deși neuronii motori și conexiunile nervoase pot rămâne intacte.
Oamenii de știință nu știu încă exact ce declanșează întreaga secvență de rătăcire, urcare și mușcare. Ciuperca nu pare să activeze un singur „comutator zombie”, ci ar putea modifica simultan mai multe sisteme biologice.
Viespile și viermii care schimbă comportamentul
Ophiocordyceps nu este singurul organism capabil să schimbe comportamentul gazdei. Viespea smarald, Ampulex compressa, injectează venin în sistemul nervos al unui gândac. Gândacul nu este paralizat, dar devine mult mai puțin dispus să pornească singur sau să scape. Viespea îl poate apoi conduce spre o galerie și își depune un ou pe el. Cercetările arată că veninul reduce activitatea în părțile sistemului nervos implicate în inițierea mișcării: gândacul poate merge, dar impulsul de a o face a fost modificat.
Viermii de păr duc manipularea comportamentală mai departe, îndreptându-și gazdele spre propria pierzanie. Unele specii infectează călugărițe sau greieri și cresc în interiorul lor cât timp insecta este vie. Când viermele este gata să se reproducă, gazda devine neobișnuit de atrasă de lumină, ceea ce o poate îndrepta spre suprafața lucioasă a apei. Gazda intră în apă, iar viermele iese din corpul ei. Pentru o gazdă care nu poate înota, acest comportament poate fi fatal. Cercetările au descoperit modificări ale proteinelor din creierul gazdei pe măsură ce parazitul o manipulează.
Manipularea la mamifere
Manipularea comportamentală apare și la mamifere. Toxoplasma gondii poate infecta multe animale cu sânge cald, dar se reproduce la pisici. Rozătoarele evită în mod normal mirosul de pisică, însă cele infectate pot pierde o parte din această aversiune naturală și pot deveni chiar atrase de mirosul de pisică. Schimbarea crește șansa ca rozătoarea infectată să fie mâncată de o pisică, permițând parazitului să își încheie ciclul de viață.
Aceste exemple arată de ce „controlul minții” este o descriere imperfectă. Paraziții nu trebuie să controleze fiecare acțiune a gazdei; pot schimba doar un comportament-cheie: dacă să urce, dacă să plece, dacă să intre în apă sau dacă să evite un prădător. Nu există un singur „comutator zombie”. Comportamentul rezultă din comunicarea dintre sistemul nervos, mușchi și alte țesuturi, iar paraziții au evoluat în moduri diferite de a interfera cu aceste sisteme. Biologia nu poate crea morții dansatori din „Thriller” sau oamenii infectați din „The Last of Us”, dar dacă un zombi este un organism viu al cărui comportament normal a fost redirectat de alt organism, natura a creat deja destui.
