Vânătorii din epoca de piatră din nordul Europei ar fi folosit săgeți otrăvite pentru a vâna animale mari
Un studiu danez publicat în Journal of Archaeological Science: Reports sugerează că vânătorii din mezoliticul timpuriu, perioada imediat anterioară răspândirii agriculturii în Europa, ar fi putut folosi otrăvuri pentru a vâna animale de talie mare. Indiciul nu îl reprezintă otrava în sine, ci dimensiunea neobișnuit de mică a vârfurilor de săgeată din piatră.
Cercetătorii au examinat tehnologia uneltelor de piatră din Danemarca mezolitică și susțin că vârfurile distinctiv de mici din mezoliticul timpuriu, datate aproximativ între 9.000 și 3.950 î.Hr., sugerează o vânătoare asistată de otravă a animalelor mari. Otrava a dispărut de mult, lăsând în urmă doar vârful de piatră.
Argumentul se bazează pe o diferență funcțională: săgețile fără otravă sunt de obicei mai mari, pentru că trebuie să provoace daune țesuturilor animalului, în timp ce săgețile otrăvite trebuie doar să rănească prada suficient pentru ca otrava să intre în sânge. În schimb, vârfurile din mezoliticul mijlociu și târziu, aproximativ între 6.400 și 3.950 î.Hr., sunt mai mari și ar fi fost folosite pentru vânarea unor animale mai mici, iar dimensiunea lor nu indică utilizarea otrăvii.
Vânătorii-culegători din Danemarca mezolitică timpurie aveau la dispoziție mai multe plante toxice, între care cucuta-de-apă nordică, vișinul de pădure european, piciorul-cocoșului și mătrăguna. Acestea au fost propuse ca posibile surse de otravă pentru vârfurile de săgeată. Studiul sugerează că otrava ar fi putut fi folosită frecvent în mezoliticul timpuriu pentru vânarea unor animale mari precum elanul și bourul.
Autorii au dedus utilizarea otrăvii din relația dintre forma vârfului de săgeată, mărimea prăzii și disponibilitatea plantelor toxice în mediul respectiv. Ei propun ca studiile viitoare să testeze direct urme infime de toxină, ceea ce ar putea confirma ipoteza.
Vânătoarea cu otravă este cunoscută din numeroase contexte arheologice și etnografice. Ricina, obținută din planta de ricin, a fost asociată cu un aplicator de otravă vechi de 24.000 de ani descoperit în peștera Border din KwaZulu-Natal, Africa de Sud. Popoarele san și ju|’hoan din Namibia folosesc larve de gândac, precum și seva unei plante suculente numite otrava boșimanului. Cea mai veche dovadă directă a utilizării uneltelor microlitice otrăvite provine de la un sit din adăpostul rupestru Umhlatuzana din KwaZulu-Natal, unde otrava provenea probabil dintr-o plantă bulbucată originară din Africa; nivelurile arheologice în care au fost găsite aceste săgeți au fost datate la 60.000 de ani.
Pentru ca otrava să fie eficientă, sunt esențiale cunoștințe și precauții specifice: vânătorii trebuie să cunoască în detaliu planta sau animalul din care se extrage otrava, modul exact de preparare, modul de concentrare și amestecare și cea mai bună metodă de utilizare fără contaminarea cărnii. Uneori este necesară îndepărtarea țesutului din jurul rănii provocate de săgeată, deoarece o substanță poate fi letală prin rană, dar slab absorbită dacă este înghițită.
Descoperirile daneze se încadrează într-o tendință mai largă de miniaturizare a uneltelor de piatră. Între aproximativ 19.000 și 12.500 î.Hr., vânătorii-culegători asociați tradiției magdaleniene au trăit în mare parte a Europei occidentale și centrale, iar spre finalul acestei tradiții uneltele culturilor succesoare au devenit tot mai mici. Dovezile ADN vechi sugerează că în acea perioadă o populație nouă se extindea în Europa, iar autorii studiului sugerează că otrăvurile eficiente pentru săgeți ar fi putut fi unul dintre secretele succesului acesteia.
Săgețile otrăvite nu au fost o tehnologie universală a vânătorilor-culegători, dar au fost folosite de multe popoare vânătorești din diferite regiuni ale lumii. Descoperirile daneze ridică posibilitatea ca această strategie să fi influențat modul în care vânătorii mezolitici își concepeau micile vârfuri de săgeată din piatră și arată că se pot trage concluzii importante despre tehnologia antică chiar în absența toxinei.
