Criza climatică se agravează, iar oprirea ei devine tot mai dificilă
Anul acesta ar putea fi considerat un punct de cotitură în criza climatică. ONU a acceptat că încălzirea globală va depăși 1,5°C, iar oamenii de știință au concluzionat că ritmul încălzirii s-a dublat efectiv în ultimul deceniu. Mai grav, lumea s-ar putea apropia de praguri climatice critice care ar putea declanșa o încălzire suplimentară și schimbări de mediu catastrofale.
Încă din 2018, o echipă internațională condusă de Will Steffen avertiza că emisiile continue de gaze cu efect de seră și distrugerea biodiversității ar putea produce o cascadă de încălzire care ar culmina cu trecerea sistemelor climatice către așa-numitul „Pământ de seră”. Motorul acestei cascade ar fi pragurile critice individuale. De exemplu, oprirea anumitor curenți din Oceanul Atlantic nu ar arunca doar Europa în ierni geroase, ci ar putea lipsi semnificativ Amazonul de vapori de apă. O secetă care ar transforma Amazonul în savană ar avea consecințe uriașe pentru ciclul global al carbonului și pentru sistemul climatic.
Riscul de „deraiere” a acțiunii climatice
Deși pare rezonabil să presupunem că o criză climatică tot mai profundă va concentra eforturile și va stimula acțiunea, cercetări recente sugerează exact opusul: cu cât schimbările climatice se agravează, cu atât ar putea fi mai greu de oprit. Fenomenul este numit „risc de deraiere” — situația în care consecințele schimbărilor climatice îngreunează abordarea cauzelor lor, iar eforturile de sustenabilitate sfârșesc prin a fi compromise.
Un exemplu concret îl reprezintă țările cele mai expuse la schimbările climatice, care pot intra într-o „buclă a damnării” a datoriei suverane: daunele provocate de fenomenele meteo extreme le reduc capacitatea de a rambursa împrumuturile și le îngreunează accesul la finanțarea necesară pentru atenuare și adaptare. Pe măsură ce serviciul datoriei consumă tot mai mult din veniturile guvernamentale, investițiile climatice sunt marginalizate, iar țara devine și mai vulnerabilă.
Încălzirea poate alimenta și conflictele, subminând cooperarea internațională necesară pentru atenuare. Acest lucru este influențat de factori socioeconomici precum inegalitatea și polarizarea politică. Un exemplu este creșterea popularității partidului spaniol de extremă dreapta Vox, care neagă schimbările climatice, după inundațiile devastatoare din Valencia din 2024. Deși inundațiile au fost mult mai probabile din cauza schimbărilor climatice cauzate de om, Vox a susținut că politicile de mediu „ideologice” de stânga au făcut oamenii mai vulnerabili.
Gestionarea planetară, amenințată de buclele de feedback
Având în vedere consecințele potențial devastatoare ale unui „Pământ de seră”, oamenii de știință au argumentat că este necesară o gestionare activă a acestui risc. Această „gestionare planetară” depășește eliminarea treptată a combustibililor fosili și include consolidarea pădurilor, a turbăriilor și a altor rezervoare naturale de carbon, alături de schimbări comportamentale, inovații tehnologice, noi modalități de guvernare și transformarea valorilor sociale.
Însă riscurile de deraiere ar putea submina condițiile politice și sociale necesare pentru orice formă de gestionare planetară. Un concept-cheie aici este capacitatea de acțiune — puterea de a produce schimbare. În cadrul original al „Pământului de seră”, această capacitate era practic unidirecțională: oamenii afectează sistemul terestru destabilizându-l. Dar oamenii nu sunt o forță pur externă, ci fac parte din sistem, iar forțele sociale și politice pot influența stabilitatea acestuia.
Cercetătorii argumentează că buclele de feedback care ne împing spre deraiere pot fi mai puternice decât cele necesare pentru a stabili o gestionare planetară, pentru că acțiunea colectivă poate fi mai ușor de distrus decât de construit. La nivel psihologic, evenimentele negative afectează oamenii mai puternic decât cele pozitive, iar încrederea într-o societate poate fi mult mai ușor subminată decât creată. Impacturile tot mai mari ale schimbărilor climatice ar putea eroda instituțiile sociale necesare pentru o atenuare și o adaptare eficiente, exact atunci când acestea sunt cel mai necesare.
Pentru a răspunde acestui risc, cercetătorii propun un cadru în trei etape: identificarea și cartografierea buclelor de feedback dintre lumea umană și cea naturală; anticiparea perturbărilor și consolidarea rezilienței; dezvoltarea unor strategii active de guvernare adaptivă pentru perioadele de instabilitate crescândă. Oamenii sunt pe deplin responsabili pentru criza climatică și ecologică, dar dețin și soluțiile. Menținerea capacității de a pune soluțiile în practică ar putea fi piatra de temelie a tuturor politicilor climatice.
