Pădurile europene, între stocarea carbonului și biodiversitate
Pădurile pot funcționa atât ca rezervoare de carbon, cât și ca habitate vitale pentru mii de specii, însă nu neapărat în același timp și în același loc. Această concluzie are implicații importante pentru modul în care Europa ar trebui să își gestioneze pădurile, susține un cercetător de la Universitatea din Copenhaga.
Copacii absorb dioxidul de carbon din atmosferă pe măsură ce cresc și îl stochează sub formă de carbon în trunchi, ramuri, frunze și fructe. Procesul este cel mai eficient în prima parte a vieții unui arbore, când creșterea este cea mai rapidă. Din acest motiv, în întreaga Europă sunt plantate și gestionate suprafețe mari de pădure, adesea în plantații cu arbori din aceeași specie, aliniați în rânduri, care absorb eficient CO₂. După ce trec de faza de creștere accelerată, arborii sunt de obicei tăiați pentru a face loc unor noi generații care să stocheze și mai mult carbon. Este o metodă eficientă de a produce lemn pentru industrie și de a menține un stoc de carbon, dar rezolvă doar una dintre cele două crize de mediu, explică Sebastian Kepfer-Rojas, profesor asociat la Universitatea din Copenhaga.
O singură criză nu poate fi ignorată
„Ne confruntăm cu două crize de mediu. Una este criza climatică, iar cealaltă este criza biodiversității”, spune cercetătorul. Pădurile descrise mai sus pot fi rezervoare excelente de carbon, dar fac foarte puțin pentru susținerea biodiversității. O concentrare unilaterală asupra stocării carbonului poate duce la păduri uniforme, cu puține specii.
„Suprafața împădurită din Europa a crescut în ultimii 30 de ani, dar asta nu înseamnă automat că starea ecologică a pădurilor s-a îmbunătățit. Aproximativ 80% din pădurile europene evaluate au un statut de conservare clasificat drept «nefavorabil»”, afirmă Kepfer-Rojas.
Arborii morți sunt plini de viață
Potrivit cercetătorului, problema de fond a multor păduri europene este că sunt prea omogene, plantate prea dens și gestionate astfel încât arborii sunt plantați și recoltați în același timp, înainte de a avea șansa să moară și să cadă natural. „O biodiversitate ridicată necesită variație pe mulți parametri diferiți: arbori de dimensiuni diferite și un amestec de arbori vii și morți”, explică el.
În Danemarca, s-a decis ca mari părți din pădurile de stat să fie lăsate negestionate. Acordul Verde Tripartit indică, de asemenea, spre convertirea unor suprafețe mari de teren agricol în așa-numite „păduri neatinse”. Acolo, arborii nu sunt recoltați sistematic, ci li se permite să moară și să cadă, creând habitate pentru o gamă largă de specii, inclusiv ciuperci, insecte și lilieci. În unele locuri, arborii sunt chiar deteriorați intenționat pentru a accelera formarea habitatelor pentru anumite specii.
„Deși Danemarca nu are o suprafață împădurită mare, ceea ce facem aici contează foarte mult pentru biodiversitate. Aș spune chiar că Danemarca este destul de avansată în acest domeniu. Problema a fost luată în serios, iar acest lucru transmite un semnal puternic, dar suntem încă departe de unde ar trebui să fim”, mai spune Kepfer-Rojas.
Un câștig reciproc este posibil doar parțial
Întrebarea dacă o singură suprafață împădurită poate fi gestionată astfel încât să funcționeze optim atât ca rezervor de carbon, cât și ca suport pentru o biodiversitate ridicată a stat la baza unui studiu realizat împreună cu cercetători din întreaga Europă. Rezultatele au fost publicate în revista Nature Communications, sub titlul „Politicile europene privind carbonul și biodiversitatea forestieră au un potențial limitat de câștig reciproc”.
Cercetătorii au examinat un număr mare de păduri europene și au analizat relația dintre stocarea carbonului și biodiversitate. Concluzia este că oportunitățile de a combina stocarea optimă de carbon cu o biodiversitate ridicată în aceeași pădure sunt limitate. Deși s-a observat în general o relație pozitivă între biodiversitate și carbonul stocat în lemnul mort, nu a existat o legătură clară între biodiversitatea ridicată și cantitatea de carbon stocată în arborii vii.
Gestionare în trei direcții
În acest context, cercetătorii propun o abordare tripartită a gestionării pădurilor. Unele suprafețe ar trebui optimizate pentru producția de lemn, asigurând totodată un stoc de carbon ridicat și stabil. Alte suprafețe ar trebui gestionate în primul rând pentru a maximiza biodiversitatea. O a treia categorie ar putea funcționa ca laborator de testare, unde cercetătorii să continue să exploreze potențialul unor abordări de gestionare mai echilibrate.
„Ai putea numi asta o soluție diplomatică. Dar cred că este la fel de important să discutăm unde facem fiecare lucru. În unele păduri bătrâne are sens să nu intervenim deloc. În alte zone, unde potențialul de biodiversitate este deja scăzut, pădurile de producție intensivă pot fi potrivite. Și apoi există zone unde o gestionare forestieră apropiată de natură poate fi un compromis bun”, conchide Kepfer-Rojas.
