100 DE ANI DE LA DECAPITAREA LUI TUTANKHAMUN: O EXCAVARE RUȘINOASĂ, NU UN TRIUMP
Noiembrie 2025 marchează un secol de la prima examinare a rămășițelor mumificate ale lui Tutankhamun, o dată care ar fi putut să fie sărbătorită ca un mare triumf al egiptologiei, dar care, în realitate, aduce la lumină o poveste de distrugere și brutalitate. Archaeologul Howard Carter și echipa sa au utilizat metode extrem de violente, cu cuțite fierbinți și forță brută, pentru a decapita, dezmembra și mutila corpul faraonului, acțiuni care au fost ulterior ascunse în documentația oficială.
Descoperită în Valea Regilor în noiembrie 1922, mormântul lui Tutankhamun a fost excavate de o echipă majoritar egipteană condusă de Carter, dar procesul de curățare și catalogare a camerei funerare a durat ani de zile. Datorită unor dispute cu guvernul egiptean și altor întârzieri, rămășițele faraonului nu au fost dezvăluite până în 1925, generând o nouă undă de entuziasm cunoscută sub numele de „Tutmania”.
Când Carter și echipa sa au reușit, în cele din urmă, să deschidă sicriul interior al lui Tutankhamun, au descoperit un cadavru prizonier al unei substanțe lipicioase, asemănătoare cu gudronul, care fuzionase corpul de capac. Această rășină a fost turnată peste înfășurările corpului pentru a-l proteja de descompunere. Carter a notat că „nu exista nicio forță legitimă” care să poată elibera corpul fără a provoca daune. Într-un efort disperat de a îndepărta corpul, sicriul a fost expus căldurii soarelui, iar când această metodă a eșuat, au recurs la utilizarea cuțitelor fierbinți, tăind astfel capul și masca funerară de corp.
Autopsia ulterioară a fost devastatoare. Rămășițele lui Tutankhamun au fost lăsate decapitate, cu membrele secerate la umeri, coate și mâini, iar corpul tăiat de la pelvis la crucea iliacă. Aceste rămășițe au fost ulterior lipite pentru a simula un corp intact, o reconstrucție macabră care a ascuns violența procesului inițial.
Egiptologul Joyce Tyldesley subliniază că această distrugere este notabil absentă din relatarea publică a lui Carter referitoare la autopsie, dar și din documentele sale private, disponibile la Universitatea Oxford. Coincidența acestei absențe sugerează fie o acoperire deliberată, fie o încercare de respect față de regele decedat. Oricum, tăcerile lui Carter sunt documentate în fotografii realizate de fotograful arheologic Harry Burton, care oferă un record vizual brutal al dezmembrării.
În unele imagini deținute de Burton, craniul lui Tutankhamun este vizibil, înfipt, pentru a-l menține vertical în timpul fotografierii, creând un contrast sinistru față de imaginea aleasă de Carter pentru volumul său referitor la excavații, publicat în 1927. Alecția sa a fost o imagine „sanitizată”, în care capul faraonului este înfășurat în pânză, ascunzând coloana vertebrală tăiată, astfel oferind o viziune mai acceptabilă pentru consumul public.
Reflectând asupra centenarului acestei examinări, este crucial să reconsiderăm moștenirea excavației lui Carter, nu doar ca un moment de landmark în egiptologie, ci ca un moment de analiză etică. Mutilarea corpului lui Tutankhamun, ascunsă în narațiunile oficiale, ne invită să contestăm istoria triumfului arheologic și să privim trecutul cu o viziune critică. „Astăzi a fost o zi grozavă în istoria arheologiei”, a notat Carter în jurnalul său pe 11 noiembrie 1925, dar dovezile arhivistice sugerează un complex moral mult mai complicat și chiar macabru, ascuns în spatele strălucirii aurului seducător.
Articolul este republicat de The Conversation sub o licență Creative Commons, având ca scop informarea publicului despre acest subiect.
