Studiu: Rechinii pot auzi sunete de la aproape 250 de picioare distanță și pot localiza sursa
Un nou studiu realizat de cercetători de la Florida Atlantic University arată că rechinii care înoată liber pot detecta sunete de la distanțe considerabile și pot determina direcția din care provin acestea. Cercetarea, publicată în revista Integrative Organismal Biology, oferă primele dovezi cuantificate că rechinii în libertate pot detecta și se pot orienta în raport cu sunete aflate în câmpul acustic îndepărtat.
Echipa de cercetare a studiat rechini cu vârf negru (Carcharhinus limbatus), aleși datorită agregărilor sezoniere previzibile din largul coastei de sud-est a Floridei. În fiecare iarnă, un număr mare de astfel de rechini se adună de-a lungul coastei comitatului Palm Beach, în timp ce grupuri mai mici rămân în zonă pe tot parcursul anului. Această abundență și accesibilitate le-a permis cercetătorilor să observe rechinii din aer fără a le perturba comportamentul natural, în timp ce prezentau sunete subacvatice controlate.
Experimentele s-au desfășurat în ape puțin adânci de lângă țărm, de-a lungul comitatului Palm Beach. Cercetătorii au ancorat o barcă și au amplasat un difuzor subacvatic care plutea cu curentul până la 19 metri de barcă, minimizându-i influența asupra rechinilor. Au fost testate trei intervale de sunete de joasă frecvență — 100-200 Herți, 200-400 Herți și 400-800 Herți — împreună cu un sunet de control de 10 kiloherți, aflat în afara intervalului auditiv cunoscut al rechinilor. Sunetele au fost redate la intensitate ridicată pentru a speria rechinii, nu pentru a-i atrage.
Hidrofoane calibrate au fost folosite pentru a cartografia nivelurile sonore la diferite distanțe, astfel încât cercetătorii să poată calcula exact ce auzeau rechinii în momentul în care reacționau. O dronă aeriană a urmărit rechinii care înotau liber de la 40-50 de metri deasupra apei, în timp ce cercetătorii prezentau sunetele de control și cele experimentale. Analiza video cadru cu cadru a fost utilizată pentru a măsura distanța de reacție și schimbările de direcție a înotului.
Rechinii au reacționat la toate cele trei intervale de sunete experimentale, dar nu și la sunetul de control de 10 kiloherți. Aceștia au detectat sunetele de joasă frecvență de la până la 74 de metri distanță, considerabil mai departe decât s-a demonstrat anterior în condiții de înot liber. Rechinii și-au schimbat rapid cursul îndepărtându-se de sursă, ceea ce indică faptul că au putut determina direcția sunetului. Peste 70% dintre reacții au avut loc în câmpul acustic îndepărtat, iar rechinii s-au dovedit mai sensibili la frecvențele joase, detectându-le de la distanțe mai mari și la niveluri sonore mai scăzute.
Stephen Kajiura, profesor de științe biologice și autor principal al studiului, a explicat că ceea ce face această descoperire deosebit de interesantă este faptul că rechinii au reacționat la sunete dincolo de câmpul acustic apropiat, unde sunetul se comportă diferit față de zona apropiată sursei. El a adăugat că acest lucru sugerează că rechinii detectează mișcarea particulelor asociată sunetului chiar și la distanțe considerabile de sursă, un aspect care nu a putut fi demonstrat anterior la rechini care înoată liber.
Această constatare este cu atât mai intrigantă cu cât rechinii nu posedă vezica înotătoare plină cu gaz, prezentă la mulți pești osoși, organ care poate ajuta la detectarea presiunii sonore. Se consideră că rechinii se bazează în schimb pe urechea internă, inclusiv pe o structură specializată numită macula neglecta, pentru a detecta mișcarea și vibrațiile produse de sunetul care călătorește prin apă.
Rezultatele subliniază și valoarea studierii auzului rechinilor în mediul natural, unde cercetătorii pot observa reacțiile la sunet fără reflexiile și alte limitări impuse de bazinele de laborator. Caroline Sullivan, autoarea principală a studiului, a declarat că efectuarea experimentelor de auz într-un bazin produce ecouri ale sunetului de pereți, ceea ce creează semnale complexe și confuze, comparabile cu a fi într-o casă a oglinzilor. De aceea, a subliniat ea, este atât de important ca acest tip de experimente să fie realizate în ocean, cu rechini sălbatici, pentru a obține un răspuns natural.
Kajiura a concluzionat că oceanul este un mediu acustic, iar rechinii sunt clar adaptați la el în moduri pe care abia începem să le înțelegem. Capacitatea de a detecta și de a reacționa la sunete de la sute de picioare distanță oferă acestor prădători o sursă importantă de informații despre mediul înconjurător. Următoarea întrebare, a spus el, este cum le permite sistemul senzorial să capteze și să interpreteze aceste sunete îndepărtate.
