Dunele tinere se auto-organizează după un tipar predictibil, arată un studiu
Un studiu realizat de ecologul Paul Berghuis, afiliat Universității Utrecht și Institutului Regal Neerlandez pentru Cercetarea Mării (NIOZ), arată că în peisajele dunare tinere, dunele și ierburile nu se aranjează aleatoriu, ci urmează un model fix. Cercetarea, publicată în Proceedings of the National Academy of Sciences, s-a concentrat pe relația dintre iarba de nisip (marram grass) și nisip, la scară de peisaj.
Berghuis, specialist în ecologie spațială, a analizat fotografii aeriene realizate în timp pentru a căuta tipare constante în peisaj. El a studiat nu fiecare plantă în parte, ci modul în care sistemul complex de nisip și vegetație se organizează la nivel de ansamblu. „Destul de multe se știu deja despre plantele și procesele individuale, dar cum se îmbină un astfel de sistem complex de nisip și vegetație ca întreg?” a explicat cercetătorul.
Dunele mari cresc pe seama celor mici
În alte ecosisteme studiate anterior, precum bancurile de midii sau vegetația din savane, apare un tipar regulat, cu petice de dimensiuni aproximativ egale și distanțe similare între ele. În formarea dunelor, situația este diferită: nu există o dimensiune fixă. Nisipul este deplasat de vânt în mod repetat înainte de a se stabiliza, iar acolo unde plantele de iarbă de nisip cresc dens, nisipul este reținut cel mai bine.
La densități mari de iarbă de nisip, duna continuă să crească, adesea în detrimentul dunelor vecine. Dunele mici rămân în urmă sau dispar, iar cele mari fuzionează. Coautorul Koen Siteur și alți colegi au argumentat anterior că organizarea spațială a unor ecosisteme seamănă cu fizica separării de faze, procesul observat, de exemplu, la prepararea dressingului de salată, unde picăturile de ulei se unesc în picături tot mai mari, cele mari crescând în detrimentul celor mici.
„Teoria lui Siteur descrie cum aceste tipuri de sisteme pot fi recunoscute printr-o amprentă foarte specifică, iar noi am găsit acea amprentă în dune”, a declarat Berghuis. „Distribuția dimensiunilor dunelor, modul în care dunele fuzionează, chiar și ritmul în care această fuziune încetinește: toate se aliniază cu ceea ce prezice procesul de separare de faze.”
Deteriorările locale pot persista, deși sistemul rămâne rezilient
Teoria lui Siteur face și predicții despre răspunsul acestor sisteme la perturbări, predicții care pot fi acum aplicate dunelor. Conform teoriei, deteriorarea tiparului nu se vindecă singură odată ce depășește o valoare critică. În dune, acest lucru se observă când iarba de nisip este afectată de călcare sau când vântul formează o mică groapă. Perturbările nu sunt reparate; în schimb, nisipul se deplasează către dunele mai dens vegetate din altă parte.
„Măsurătorile noastre arată exact o astfel de valoare critică în cantitatea de iarbă de nisip”, a spus Berghuis. Totodată, teoria prezice că sistemul în ansamblu rămâne rezilient: nisipul nu se pierde, ci este redistribuit. Pentru managementul coastal, aceasta înseamnă că deteriorările locale pot fi permanente, chiar dacă zona dunelor în ansamblu rămâne sănătoasă. Astfel de informații sunt considerate cruciale pentru abordările care urmăresc să construiască împreună cu natura, nu împotriva ei.
