Scrisorile dezvăluie rolul uitat al negustorilor de antichități din Bagdad în săpăturile de la Kish
Între 1880 și 1912, la Kish nu au avut loc săpături oficiale. Cu toate acestea, muzee din Londra, Paris și New York achiziționau tăblițe noi din legendara cetate antică. Scrisori vechi de un secol arată că localnici irakieni excavau situl cu ani înainte de reluarea săpăturilor „oficiale”, iar contribuția lor a fost ștearsă din istorie.
Scrisorile negustorului de antichități Ibrahim Elias Gejou, născut în 1868 la Bagdad, oferă probele acestui trecut. Ele arată că Henri de Genouillac, care a condus săpăturile franceze din 1912, s-a asociat cu negustori locali pentru a scoate tăblițe din țară, sub nasul oficialilor otomani.
„Timp de decenii, arheologia din Irak a fost prezentată ca un domeniu dezvoltat de occidentali care au sosit într-o țară în care niciun localnic nu se interesa de trecutul antic”, a declarat Nadia Ait Said-Ghanem, cercetătoare postdoctorală la University College London și autoarea studiului publicat în revista Iraq. Ea susține că aceasta este o distorsiune: irakienii erau interesați de trecutul lor de secole, iar când au venit excavatori străini, „localnicii le-au arătat unde, i-au învățat cum și, în general, le-au împărtășit cunoștințele”.
Orașul antic Kish se află pe un tell numit Tell Uhaimir, în centrul Irakului. Istoria săpăturilor menționează câteva intervenții scurte în secolul al XIX-lea, apoi un salt la 1912, când au început săpăturile franceze conduse de Genouillac, urmate de o nouă pauză până la reluarea lor de către o echipă britanico-americană între 1923 și 1933. Scrisorile lui Gejou umplu o parte din aceste lacune.
Potrivit studiului, cele mai vechi mențiuni ale sitului Kish apar într-o corespondență din 1909, prin care Gejou oferea British Museum 124 de tăblițe dintr-un „sit nou”: Kish. În anii următori, scrisorile consemnează sute de tăblițe din Kish scoase la iveală în timpul săpăturilor irakiene, etichetate drept „clandestine”.
În 1912, Franța l-a trimis pe Genouillac în Irak. Acesta a început săpăturile la Kish, dar, spre deosebire de alte misiuni străine, nu avea permise de export pentru descoperiri. S-a orientat astfel către negustorii din Bagdad Alexander Messayeh, Antone Samhiry și George Khayat, precum și către Gejou la Paris, pentru a scoate ilegal artefactele din țară. Genouillac alegea piesele preferate și le trimitea lui Messayeh, care le transporta clandestin la Paris. Într-o scrisoare, Messayeh nota că Genouillac putea face să dispară aproape tot ce era bun fără ca oficialii otomani să bănuiască ceva. La mai puțin de trei luni, săpăturile au fost întrerupte brusc după ce Genouillac a biciuit un conductor de catâri al unui inspector. Contrabanda a continuat și după întoarcerea sa la Paris, ceea ce sugerează că săpăturile irakiene au continuat.
Ait Said-Ghanem afirmă că arheologii cunoșteau de mult aceste practici, dar rareori le consemnează. Arhivele „oferă dovezi care au fost lăsate deoparte pentru a construi o istorie în care străinii sunt eroi, iar localnicii sunt hoți”, a spus ea. Scrisorile arată însă că negustorii și localnicii erau persoane numite și de încredere. Unii, inclusiv Messayeh, au fost puși chiar să conducă misiuni străine și fondurile acestora. „Imaginați-vă accesul la artefacte pe care i-l oferea conducerea propriei afaceri! Și nu este singurul”, a adăugat cercetătoarea.
Istoriile au etichetat de obicei săpăturile locale drept ilicite și pe cele străine drept legale. Ait Said-Ghanem consideră că aceste etichete nu au sens în context, deoarece toate săpăturile aveau loc sub dominație colonială otomană sau britanică. Se pune întrebarea: după standardele cui erau considerate săpăturile „legale”? În plus, atât excavatorii locali, cât și cei străini împărtășeau un obiectiv: să găsească cât mai mult pentru colecții sau vânzare. Săpăturile erau, în fond, „vânători de comori”.
Dintre cele 853 de tăblițe de la Kish menționate în scrisori, muzeele consemnează doar 279 cumpărate de pe piață. Restul, crede Ait Said-Ghanem, se află în colecții și muzee, cu originea lor de la Kish pierdută. „Mă întristează profund că generații de tineri studenți irakieni au fost nevoiți să citească despre strămoșii lor că nu au avut aproape nicio contribuție la descoperirile din propriile țări”, a spus ea. Cercetătoarea speră ca, în timpul vieții sale, istoria arheologiei irakiene să includă mai mulți irakieni.
