Istoria pescuitului la ton: 44.000 de ani de la primele capturi documentate
Rămășițele osoase de ton descoperite în Peștera Jerimalai din Timorul de Est reprezintă cea mai veche dovadă a pescuitului la ton, datând de aproximativ 44.000 de ani. Analiza arheologică indică faptul că exemplarele capturate erau probabil ton cu burta dungată, iar accesul la aceste resurse a fost facilitat de canalele de apă adâncă ce apropiau peștii de țărm.
Tonul cuprinde 15 specii, dintre care opt „tonuri adevărate” din genul Thunnus și tonul cu burta dungată sunt cele mai comercializate. Acestea sunt printre cei mai mari prădători din oceanul deschis, unele specii atingând aproape 3 metri lungime și peste 40 de ani de viață. Tonul roșu de Pacific poate migra 8.000 de kilometri în câteva luni. Ecologic, tonul este un prădător de vârf și un indicator al stării oceanelor.
Cercetarea științifică s-a concentrat în principal pe ultimii 75 de ani, cu evaluări ale stării populațiilor raportate la anul 1950. Această limitare ridică întrebări despre istoria mai profundă a pescuitului înainte de secolul XX. Majoritatea zonelor lumii nu conțin dovezi de pescuit la ton mai vechi de 10.000 de ani, cu excepția Timorului de Est. În Japonia și Coreea, capturile datează de cel puțin 7.000 de ani, cu o tradiție culinară bogată ce se reflectă în preferința actuală pentru acești pești în regiune.
Atlanticul de nord-est și Marea Mediterană găzduiesc una dintre cele mai vechi și importante pescării de ton roșu de Atlantic. Câteva oase de ton găsite într-un sit al oamenilor de Neanderthal din Gibraltar, datând de aproximativ 26.000 de ani, ar putea proveni din hoituri. Totuși, între 9.000 și 11.000 de ani în urmă, mii de oase de ton au fost depuse într-o peșteră din Grecia, cu vedere la Golful Kiladha. Numărul siturilor europene cu rămășițe de ton crește rapid după aproximativ 8.000 de ani.
Metodele antice de pescuit includeau cârlige și fir, harpoane, capcane și plase. Pescarii exploatau caracteristicile topografice pentru a apropia peștii de țărm. Grecii antici considerau tonul demn de sacrificiu zeilor, oferindu-l lui Poseidon. Acum 3.000 de ani, în Mediterană se formase o pescărie comercială de ton roșu de Atlantic, cu comerț la scară largă și plase specializate. În secolele XVI-XVII, capturile anuale puteau ajunge la zeci de mii de tone, facilitat de migrația previzibilă a tonului roșu de Atlantic.
Pe coasta de nord-vest a Americii de Nord, în special în teritoriul Nuu-chah-nulth, populațiile indigene au practicat timp de peste 5.000 de ani o pescărie complexă de ton roșu de Pacific. Relatările etnografice descriu expediții nocturne în fiorduri în perioadele calde de vară târzie, cu ajutorul planctonului bioluminescent. Pescarii aprindeau focuri în canoe pentru a atrage tonul la harpon, capturând exemplare de peste 2 metri și 290 de kilograme. Vertebre de ton roșu au fost găsite în 23 de situri arheologice regionale.
În California de Sud, în jurul insulei Santa Catalina, pescarii indigeni au capturat timp de 6.000 de ani ton roșu de Pacific, ton galben, albacore și ton cu burta dungată. Pescăriile comerciale și sportive s-au dezvoltat abia în secolele XIX-XX. Popularitatea tonului a crescut exploziv în timpul Primului și celui de-al Doilea Război Mondial, când conservele din Los Angeles și San Diego, sprijinite de comunități de pescari imigranți japonezi și portughezi, au contribuit la nașterea unei industrii globale.
Comparând cantitatea de oase de ton din siturile arheologice, cercetătorii au constatat că cele mai mari pescării antice, cele din Mediterană, au eliminat probabil doar mii de tone de ton de-a lungul mileniilor. Aceasta este nesemnificativ în raport cu milioanele de tone capturate anual astăzi. Această diferență ridică întrebări despre consecințele exploatării oceanice și despre gestionarea durabilă a populațiilor de ton.
Trei specii comercial importante — tonul roșu sudic, tonul roșu de Pacific și tonul cu ochi mari — rămân periclitate, vulnerabile sau aproape amenințate. Totuși, în unele regiuni, guvernanța eficientă, monitorizarea și controalele de recoltare au stabilizat populațiile de ton. Istoria profundă a pescuitului evidențiază capacitatea umană de inovare: de peste 44.000 de ani, oamenii au găsit modalități de a localiza, captura și împărți tonul. Aceeași capacitate, canalizată spre cooperare internațională și management științific, ar putea menține stocurile globale la niveluri durabile.
