Cum exploatează filmele horror felul în care funcționează viziunea umană
Într-o scenă din filmul „Hereditary” (2018), personajul principal, Peter, se trezește dezorientat în pat și începe să se deplaseze prin casă. Publicul aude suspine, lumina este scăzută, iar tensiunea crește, deși nimic înfricoșător nu este încă vizibil. Abia când camera se retrage, spectatorii o observă pe Annie, mama posedată a lui Peter, ghemuită pe tavan într-o poziție nefirească. La o a doua vizionare, se poate observa că Annie fusese în umbrele de pe tavan tot timpul, urmărindu-l pe Peter prin casă.
Acest tip de scenă se bazează pe un fenomen studiat de psihologia cognitivă: sistemul vizual nu poate procesa simultan tot ce apare într-o scenă. Informații detaliate sunt extrase doar din zona către care este îndreptată atenția, iar ceea ce rămâne în afara acestui „reflector” poate trece neobservat, oricât de neobișnuit ar fi.
Cecitatea de neatenție și cecitatea la schimbare
Fenomenul este cunoscut sub numele de cecitate de neatenție și explică de ce aproximativ jumătate dintre participanții la experimentul celebru al „gorilei invizibile” nu au observat o persoană costumată în gorilă care traversa terenul de baschet, pentru că erau concentrați pe numărarea paselor. Filmele horror apelează frecvent la acest efect, de la băiatul fantomă din „Insidious” până la fantomele din fundalul serialului „The Haunting of Hill House”.
Un efect înrudit, cecitatea la schimbare, apare atunci când nu observăm o transformare petrecută chiar în fața ochilor. În „The Conjuring 2”, personajul Janet, posedată, se transformă într-un bătrân în timpul interviului cu Ed Warren, iar camera rămâne fixată pe Ed, în timp ce Janet apare ușor neclară în fundal, astfel încât schimbarea este ușor de ratat.
Regizorii dirijează atenția spectatorului
Regizorii ghidează atenția publicului pentru a pregăti o sperietură, îndepărtând privirea de la ceva înfricoșător sau îndreptând-o exact spre locul potrivit înainte de momentul de șoc. Un exemplu este tehnica numită eyeline match: în „The Conjuring”, o fată se ridică în pat cu privirea îndreptată în sus, iar montajul arată apoi că se uită la fantoma Bathsheba, ghemuită pe un dulap. Tehnica funcționează pentru că imită o reacție naturală a sistemului vizual, numită gaze cueing: atunci când cineva din apropiere privește brusc într-o direcție, ochii tăi o urmează automat.
Uneori, regizorii fac exact opusul și nu oferă atenției niciun punct de urmat. În secvența de deschidere a filmului „It Follows”, un cadru larg o arată pe o fată panicată care aleargă în și din casa ei. Fără o direcție a privirii sau o tăietură de montaj, cadrul larg obligă spectatorul să scaneze colț cu colț după un pericol care poate nici nu există încă, iar incertitudinea întreține tensiunea.
Detectare și identificare: două etape diferite
Câmpul vizual nu are aceeași acuitate peste tot. Foveea, o zonă minusculă din retină care procesează punctul privit direct, conține fotoreceptori numiți conuri, specializați în detaliu fin și culoare. În afara acestui punct central se află vederea periferică, dominată de bastonașe, sensibile la mișcare și la lumină slabă, dar nu la detaliu.
Vederea periferică este pregătită să răspundă rapid la întrebarea „s-a mișcat ceva?”. Când apare o mișcare la marginea câmpului vizual, sistemul periferic o detectează aproape instantaneu, iar ochii fac o saccadă, o mișcare rapidă, pentru a aduce foveea asupra țintei și a o identifica. Intervalul dintre detectare și identificare poate produce neliniște: ceva s-a înregistrat, ceva este acolo, dar încă nu se poate spune ce anume. Scenele cu holuri sau oglinzi, în care personajul este în prim-plan și ceva se mișcă în spatele lui, exploatează exact acest decalaj.
Fețe acolo unde nu există
Oamenii au evoluat pentru a detecta și a reacționa rapid la potențiale amenințări, ceea ce explică și sensibilitatea viziunii la mișcare. Tot de aici derivă pareidolia, tendința de a detecta fețe acolo unde nu există. A rata o față reală poate fi mult mai costisitor decât a percepe una falsă, astfel încât creierul reacționează probabil chiar și la modele care seamănă vag cu o față.
Filmul „Midsommar” exploatează direct pareidolia: în timp ce Dani este purtată spre festin după încoronarea ca May Queen, spectatorii au observat o față în copaci. „The Night House” folosește un procedeu similar, în care forme ambiguae se conturează în figuri și fețe care captează atenția, iar filmul „The Haunting” din 1963 face același lucru cu un model de pe perete într-o scenă deosebit de tulburătoare.
Regizorii decid ce vede publicul și ce rămâne ascuns, de la forme ambigue la mișcări bruște și siluete în umbră. Ei par să înțeleagă cum funcționează sistemul vizual și folosesc această cunoaștere pentru a crea tensiune în spațiul dintre percepție și recunoaștere, acolo unde creierul încearcă să stabilească ce anume vede.
