Ce ne spun fețele din picturi despre felul în care percepem emoțiile
Privind atent un chip dintr-o pictură, ai putea crede că știi ce emoție trăiește personajul. Un zâmbet sugerează fericire. O încruntare poate însemna furie. Ochii mari ar putea indica frică sau surprindere. Dar ce se întâmplă când aceeași întrebare este adresată multor oameni? Văd ei aceeași emoție sau ceva mai complicat?
Într-un studiu recent, o echipă de cercetători a testat cât de consecvent interpretează oamenii fețele și emoțiile redate în picturi. Emoțiile sunt centrale în modul în care experimentăm și navigăm lumea din jur. Deoarece expresiile faciale sunt o cale importantă de comunicare a emoțiilor, psihologii au studiat zeci de ani ce pot spune fețele despre stările emoționale. Unul dintre principalele instrumente folosite au fost bazele de date fotografice, precum clasicul Pictures of Facial Affect, în care actori pozează folosind combinații standardizate de mișcări faciale pentru șase emoții de bază, larg recunoscute: fericire, tristețe, furie, frică, dezgust și surprindere.
Aceste imagini de tip fotografie de pașaport sunt valoroase pentru studierea modului în care oamenii recunosc expresii emoționale clare, prototipice. Totuși, expresiile nu se încadrează întotdeauna perfect în una dintre aceste șase categorii. Pentru a înțelege modurile mai nuanțate în care oamenii interpretează expresiile faciale, cercetătorii au nevoie și de exemple care depășesc expresiile limpezi. Însă a cere cuiva să pozeze convingător o expresie emoțională stratificată nu este simplu. De aceea, cercetătorii au apelat la exemple din filme sau din viața de zi cu zi, introducând totodată etichete emoționale suplimentare și alte modalități de a măsura înțelegerea unei expresii faciale, precum cât de pozitivă sau negativă este emoția și cât de intens este simțită.
O echipă internațională de psihologi a decis să exploreze modul în care arta poate oferi o alternativă. Gândiți-vă, de exemplu, la Gioconda lui Leonardo da Vinci: există peste 500 de ani de dezbateri cu privire la faptul dacă zâmbește sau nu. Cercetările au arătat că percepția privirii ei se poate schimba în funcție de modul în care este privit tabloul și că ochii ei pot părea că zâmbesc chiar și atunci când sunt priviți izolat. Este un exemplu izbitor al cantității de informație care poate fi concentrată într-un singur chip pictat. Fața dintr-o pictură este rezultatul unor decizii artistice deliberate, al observației și al tradițiilor, valorificând totodată felul în care fețele noastre se mișcă în mod natural atunci când exprimă emoții.
În cadrul cercetării, au fost selectate 116 fețe din picturi europene datând aproximativ între 1400 și 1900. Înainte de testare, imaginile au fost standardizate, asigurându-se că toate fețele erau clar vizibile și similare ca poziționare. Fețele au fost apoi decupate din picturi, eliminând scena amplă și limbajul corporal, astfel încât participanții să judece expresiile în sine. Aceste fețe izolate au fost prezentate unui număr de 152 de participanți, care le-au privit individual și au selectat care dintre cele șase emoții de bază descrie cel mai bine expresia.
Rezultatele au arătat că acordul există pe o scară graduală. La un capăt al spectrului, unele fețe au produs un consens clar: privitorii au ales în mod consecvent aceeași emoție. 61 dintre cele 116 fețe au fost clasificate astfel ca arătând o „emoție de bază” clasică. Celelalte 55 de fețe au produs însă modele consecvente de răspunsuri în două sau trei categorii emoționale.
Un tablou care a generat un astfel de răspuns a fost „Ioana d’Arc” al artistului francez Jules Bastien-Lepage (1879). Pictura o înfățișează pe Ioana în casa familiei sale din Domrémy, Franța, în momentul în care sfintelor li se spune că trebuie să lupte împotriva englezilor în Războiul de O Sută de Ani. Scena completă, împreună cu cunoașterea culturală a cine este ea și a destinului greu care o așteaptă, oferă un context narativ vivid care ajută la descifrarea stării ei psihologice. Scaunul de lângă roata ei de tors este răsturnat, ceea ce ne spune că a fost întreruptă brusc. Privind spre copaci, se disting urmele slabe ale aparițiilor sfintelor care i-au încredințat povara terifiantă a rolului pe care trebuie să îl joace în apărarea Franței.
Însă atunci când contextul a fost eliminat și participanții au privit chipul izolat al Ioanei, aceștia nu au căzut de acord asupra unei singure emoții. Oamenii au văzut cel mai adesea frică, dar mulți au văzut și tristețe sau surprindere. Pentru participanți, expresia Ioanei nu transmitea o singură emoție plată, ci mai multe interpretări plauzibile simultan. Aceste modele complexe, dar nu întâmplătoare, de reacții la chipul Ioanei și la celelalte 54 de picturi sugerează că operele de artă oferă direcții noi și interesante pentru explorarea modului în care oamenii percep emoțiile. Operele de artă ar putea oferi astfel cercetătorilor o gamă mai largă de expresii faciale de investigat.
