Retragerea Zimbabweului din Commonwealth, explicată ca strategie de supraviețuire politică
Presiunea internațională menită să încurajeze reformele democratice poate întări uneori exact guvernele pe care încearcă să le tragă la răspundere. Aceasta este concluzia unui studiu realizat la Universitatea din Manchester, care a analizat decizia Zimbabweului de a se retrage din Commonwealth în decembrie 2003.
Cercetarea, semnată de Arthur Shirichena de la Universitatea din Manchester și de Pofela Ndzozi de la Universitatea de Stat Lupane din Zimbabwe, arată că retragerea a fost mai puțin o respingere de principiu a instituțiilor internaționale și mai mult o decizie determinată de voința partidului aflat la putere de a-și păstra controlul.
Contextul suspendării și al retragerii
Zimbabwe a fost suspendat din Commonwealth în 2002, pe fondul îngrijorărilor legate de alegerile prezidențiale și de standardele democratice. Când suspendarea a fost menținută după reuniunea Commonwealthului de la Abuja, din Nigeria, în decembrie 2003, guvernul condus de Robert Mugabe a anunțat retragerea din organizație.
Autorii studiului au examinat documente ale Commonwealthului și ale guvernului Zimbabweului, materiale parlamentare și relatări de presă din acea perioadă pentru a reconstitui logica deciziilor care au stat în spatele plecării.
Reformele care amenințau puterea
Potrivit cercetării, îndeplinirea condițiilor pentru revenirea în Commonwealth — inclusiv îmbunătățirea proceselor electorale, libertatea presei, independența justiției și reducerea violenței politice — risca să slăbească controlul ZANU-PF. Guvernul a continuat să urmărească o revenire în organizație atât timp cât aceasta părea posibilă în termeni acceptabili pentru el. Odată ce rezultatul de la Abuja a făcut această perspectivă mai puțin realistă, retragerea a devenit modalitatea de a-și proteja poziția internă, în loc să accepte reforme care i-ar fi putut submina autoritatea.
Criticile externe, transformate în armă politică
Studiul constată că guvernul a folosit criticile internaționale pentru a-și întări narativul politic acasă. Prezentând disputa ca pe un atac la adresa suveranității Zimbabweului și a luptei anticoloniale de eliberare, ZANU-PF a putut înfățișa presiunea externă drept ingerință străină. Totodată, oponenții interni care cereau reforme puteau fi descriși ca aliați ai unor interese din afara țării.
Această abordare a ajutat partidul aflat la putere să mobilizeze sprijin politic și să transfere responsabilitatea pentru izolarea internațională a țării asupra criticilor săi. Autorii arată că strategia a servit interesele coaliției de guvernare, chiar dacă retragerea a redus accesul diplomatic și poziția internațională a Zimbabweului. Considerentul central a fost supraviețuirea politică a guvernului, nu interesul național mai larg.
Ce arată cazul pentru presiunea internațională de astăzi
Cercetarea evidențiază o dificultate pentru guvernele și organizațiile internaționale care încearcă să încurajeze schimbarea democratică: izolarea diplomatică nu duce automat la reformă. Atunci când liderii percep cerințele internaționale ca pe o amenințare la adresa puterii lor, ei pot respinge aceste cerințe, pot contesta legitimitatea criticilor sau pot folosi disputa pentru a-și mobiliza sprijinul intern.
Autorii avertizează că cazul Zimbabweului nu oferă o explicație universală pentru modul în care guvernele reacționează la presiunea internațională, dar arată de ce consecințele politice interne probabile ale unei acțiuni diplomatice trebuie luate în considerare alături de obiectivele ei declarate.
„Atunci când un guvern percepe cererea de reforme ca pe o amenințare la adresa puterii sale, poate considera mai util să prezinte criticile externe drept un atac la adresa suveranității naționale decât să se conformeze. Provocarea pentru comunitatea internațională este să înțeleagă cum se va desfășura presiunea în politica internă, în loc să presupună că izolarea va aduce în mod necesar reforma”, a declarat Shirichena.
Cercetarea a fost publicată în revista The Round Table.
