De ce nu au populat oamenii preistorici deșertul Arabiei, deși exista apă
Modelele despre migrațiile umane timpurii pornesc de la premisa că oamenii se așezau în locuri cu acces facil la apă. În Arabia antică, această presupunere lasă însă un mister: deși există dovezi că musonii umpleau cândva lacuri și susțineau zone cu ierburi în interiorul vast al deșertului, urmele de locuire umană timpurie sunt concentrate aproape în întregime la marginile deșertului.
Pentru a înțelege de ce, Jeffrey I. Rose, de la Universitatea din Algarve, Portugalia, împreună cu colegii săi, au făcut ceea ce niciun alt cercetător nu făcuse până acum pe această temă: au parcurs deșertul pentru un studiu de aproximativ 1.500 de kilometri, pentru a verifica terenul direct. Studiile anterioare se bazau pe modelare computerizată.
Cercetătorii au inspectat 125 de locuri între dunele de nisip. În fiecare dintre ele au căutat depozite lacustre vechi, au documentat tipurile de roci din zonă și au cercetat pământul expus pentru unelte de piatră sau alte urme de locuire umană.
După studiul de teren, echipa a folosit hărți geologice și reconstrucții ale rețelelor de apă din regiune pentru a dezvolta un model spațial al Peninsulei Arabice. Modelul a fost apoi testat pe 362 de situri arheologice cunoscute din Arabia, pentru a vedea dacă apa era suficientă pentru a atrage oamenii sau dacă era nevoie și de piatră pentru confecționarea uneltelor. Rezultatele au fost publicate în revista Nature, iar arheologul Emanuele Cancellieri, de la aceeași universitate, comentează cercetarea într-un articol din același număr.
Lacuri vechi, dar niciun semn de locuire
În ciuda căutării exhaustive, echipa nu a găsit nicio dovadă de locuire umană timpurie. A descoperit însă urme de lacuri vechi în 55 de locuri, precum și cochilii fosilizate și fragmente de coajă de ou de struț, ceea ce sugerează că, dacă ar fi fost lăsate unelte, acestea ar fi fost observate.
Modelul spațial arată un tipar similar la nivelul întregii Arabii. În 57% din suprafața considerată accesibilă din punct de vedere al apei, geologia de bază nu oferea piatră potrivită pentru fabricarea uneltelor. Acest lucru sugerează că modelele anterioare ar fi putut supraestima cât de mult din Arabia antică era potrivită pentru o așezare umană durabilă.
„Modelele de dispersie care omit geologia materiilor prime pot supraestima sistematic arealul locuibil al populațiilor dependente de unelte de piatră”, au scris autorii studiului.
Toate acestea i-au condus la concluzia că apa singură nu poate explica unde s-au stabilit oamenii timpurii în deșert.
„Dacă populațiile umane timpurii au colonizat un peisaj deșertic a depins la fel de mult de piatra expusă la suprafața lui, precum de apa care umplea bazinele sale”, au concluzionat cercetătorii.
