Supraviețuire pe termen lung, urmată de prăbușire bruscă
O populație de degu comun (Octodon degus), rozător endemic pentru Chile, a rezistat aproape un deceniu de megasecetă în Rinconada de Maipú, în Regiunea Metropolitană, dar a dispărut local după seceta extremă din 2019. Concluzia apare într-un studiu publicat în revista Ecology, bazat pe 12 ani de înregistrări colectate între 2009 și 2020 prin tehnici de capturare-marcare-recapturare.
Datele au fost strânse la Stația Experimentală Germán Greve Silva din Rinconada de Maipú, inițial în cadrul unor cercetări privind organizarea socială a speciei, coordonate de dr. Luis Ebensperger de la Pontificia Universidad Católica de Chile și dr. Loren Hayes de la University of Tennessee at Chattanooga. Ulterior, colaborarea cu Annemarie van der Marel, cercetătoare postdoctorală la Institutul de Ecologie și Biodiversitate (IEB) din Chile, și cu cercetători de la Universidad Mayor, University of Florida și NOAA a permis analiza modificărilor populației asociate megasecetei.
Hrana, factorul decisiv
Pe parcursul megasecetei, precipitațiile și productivitatea vegetației au scăzut, însă rozătoarele au menținut o creștere pozitivă a populației în mare parte a perioadei. Situația s-a schimbat brusc în 2019, când ploile au fost aproape inexistente, iar producția de vegetație a coborât la niveluri critice. Lipsa hranei a afectat atât supraviețuirea animalelor, cât și recrutarea de noi indivizi.
În 2020, cercetătorii nu au mai înregistrat degu la situl de studiu, deși eforturile de capturare au continuat, iar în 2021 nu a fost detectat niciun individ în evaluările suplimentare. Studiul arată că populația nu a scăzut treptat pe parcursul megasecetei, ci a rezistat ani la rând în condiții nefavorabile până când evenimentul extrem din 2019 a redus critic resursele disponibile.
Productivitatea primară brută, indicator al cantității de materie vegetală produsă prin fotosinteză, a fost factorul de mediu care a explicat cel mai bine variațiile ratelor de supraviețuire și de recrutare. „Cel mai important lucru este să existe hrană disponibilă iarna, pentru că atunci începe reproducerea. Femela are o perioadă de gestație de aproape trei luni, ceea ce este foarte mult pentru un rozător. Apoi, după ce puii se nasc, au nevoie de suficientă hrană pentru a produce lapte”, explică van der Marel.
De ce a supraviețuit o populație, iar alta nu
Dispariția locală din Rinconada de Maipú nu înseamnă că specia a dispărut în Chile sau că toate populațiile au reacționat la fel la megasecetă. După prăbușire, cercetătorii au identificat o altă populație la mai puțin de 10 kilometri de situl inițial. Noua locație se distinge prin prezența arborilor și arbuștilor, în timp ce zona unde populația a dispărut avea o acoperire redusă de arbuști, de aproximativ 14%. Vegetația suplimentară ar putea oferi surse alternative de hrană în perioadele de criză, umbră și protecție față de prădători.
Specia dispune de mai multe strategii pentru condiții adverse: vara își extinde aria de hrănire și consumă alte resurse vegetale, precum frunze, semințe și părți de arbuști, își ajustează programul de hrănire pentru a evita orele cele mai calde și se refugiază în galerii subterane. De asemenea, are adaptări fiziologice pentru conservarea apei și a energiei și practică coprofagia, reinvestind în organism nutrienți din propriile fecale. Aceste adaptări pot deveni însă insuficiente atunci când resursele scad la niveluri extreme.
Limitele rezistenței și pragul critic
Rezultatele arată că rezistența la condiții nefavorabile timp de ani nu garantează supraviețuirea în fața unui eveniment climatic de intensitate excepțională. Scăderea dramatică a vegetației din 2019 a redus ratele de supraviețuire și de recrutare, ducând la colapsul populației. Fenomenul este asociat unui prag ecologic critic, la care condițiile de mediu depășesc un nivel limită și declanșează schimbări abrupte.
Deși deguul comun este clasificat de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii ca specie cu risc scăzut, statutul multor populații din Chile rămâne necunoscut. Pentru van der Marel, una dintre principalele provocări este să înțeleagă de ce unele populații rezistă la condiții climatice extreme, iar altele dispar. Factori precum vegetația, disponibilitatea hranei și organizarea socială ar putea explica aceste diferențe.
Studiul subliniază că secetele prelungite pot crește vulnerabilitatea speciilor, iar evenimentele extreme pot accelera dispariția lor locală, un risc deosebit de relevant în contextul schimbărilor climatice. Rezultatele evidențiază totodată valoarea monitorizării ecologice pe termen lung pentru înțelegerea acestor fenomene.
