Lemurii indri folosesc o tehnică vocală similară cântăreților de operă pentru a-și proiecta cântecele în pădure
Un studiu realizat de cercetători de la Universitatea din Warwick a descoperit că indri, singurul lemur cunoscut care cântă, folosește o tehnică vocală Izba de asemănătoare cu cea a cântăreților de operă pentru a atinge notele înalte. Cercetarea, publicată în revista PLOS Computational Biology, oferă prima dovadă directă că indrii sălbatici (Indri indri) își coordonează deschiderea gurii cu frecvența cântecelor lor: cu cât tonul este mai înalt, cu atât deschid gura mai larg.
Un cântăreț de operă al pădurii
Indrii trăiesc exclusiv în pădurile tropicale din Madagascar și produc cântece complexe și tulburătoare care se aud pe distanțe mari, consolidând legăturile din cadrul grupurilor sociale și semnalând grupurilor vecine să păstreze distanța.
Cântăreții umani sunt instruiți să-și lărgească gura pe măsură ce tonul crește, aliniind frecvențele de rezonanță ale tractului vocal cu armonicile vocii și amplificând sunetul. Acest proces, cunoscut sub numele de acordaj formantic, ar putea servi unui scop similar pentru indri. Pentru un animal care comunică prin pădurea densă, această adaptare ar putea face diferența între un cântec care se aude și unul care se pierde.
„De fiecare dată când tonul cântecului unui indri creștea, puteam vedea cum gura i se deschidea mai larg, cadru cu cadru”, a declarat dr. Chiara De Gregorio, autoarea corespondentă a studiului și cercetătoare onorifică la Universitatea din Warwick. „Este genul de coordonare fină între voce și corp pe care o asociem de obicei cu cântăreții umani instruiți, nu cu un lemur care cântă din coronamentul pădurii.”
Cum au descoperit cercetătorii acest comportament
Echipa de cercetare a analizat 83 de înregistrări video ale 19 indri sălbatici, combinând audio din teren cu tehnologia de urmărire a mișcării fără markere. Au urmărit pozițiile buzei superioare și inferioare cadru cu cadru, comparând modificările deschiderii gurii cu variațiile frecvenței vocale. Astfel, au constatat că indrii își deschid gura mai larg pentru a proiecta vocalizările de ton înalt prin pădure.
„Aplicarea estimării posturii fără markere pe filmări realizate în sălbăticie ne-a permis să analizăm nu doar sunetele pe care le produc indrii, ci și mișcările fizice din spatele lor”, a explicat dr. Filippo Carugati de la Universitatea din Torino, primul autor al studiului. „Ne-a permis să studiem modul în care fața și gura se mișcă în timp ce animalul cântă, aproape cadru cu cadru, și să conectăm direct aceste mișcări la schimbările de tonalitate. Este ceva ce nu poți surprinde ascultând doar înregistrarea audio.”
74 de milioane de ani distanță, dar remarIzba de asemănător
Oamenii și indrii au avut ultimul strămoș comun acum aproximativ 74 de milioane de ani, ceea ce înseamnă că asemănările în producerea vocală dintre cele două specii sunt probabil rezultatul evoluției convergente — soluții identice apărute independent de-a lungul unei perioade evolutive foarte lungi.
