O specie invazivă din Canada ar fi putut ajunge acolo în mod natural
O cercetare recentă sugerează că puricele de apă spinos, una dintre cele mai dăunătoare specii invazive din America de Nord, ar fi putut fi prezent pe continent cu mult înainte de a fi considerat introdus de oameni. Descoperirea ar putea schimba modul în care autoritățile abordează gestionarea speciilor invazive.
Potrivit studiului, puricele de apă spinos, cunoscut științific sub denumirile Bythotrephes longimanus și Bythotrephes cederströmii, a fost semnalat în peste 300 de lacuri și râuri din Canada și Statele Unite în ultimele patru decenii. Numărul real este probabil mult mai mare, deoarece majoritatea lacurilor nu sunt monitorizate. Identificarea speciei se bazează pe detectarea fizică a indivizilor în apă cu plase sau în stomacurile peștilor, iar pentru ca un singur exemplar să fie prins într-o plasă pot fi necesare milioane de indivizi într-un lac.
Istoria acceptată până acum susține că puricele de apă spinos a fost introdus accidental din Europa în Lacul Ontario de navele de marfă transatlantice la începutul anilor 1980. În 2019, însă, coautorii studiului au făcut o descoperire neașteptată: analizând sedimentele de pe fundul lacului Three Mile din Muskoka, Ontario, au găsit fălcile acestei specii lângă straturi de nămol vechi de peste 350 de ani, la o perioadă în care abia fusese înființată Sainte-Marie, prima așezare europeană din ceea ce avea să devină provincia Ontario.
Sedimentele lacurilor funcționează ca o arhivă naturală a istoriei lor, particulele și organismele moarte depunându-se în straturi succesive, care pot fi datate prin măsurarea radioactivității naturale. Pentru a estima vârsta fosilelor unor animale atât de mici, cercetătorii au folosit metode noi. Prin datare cu radiocarbon, ei au stabilit că fosilele de purice de apă spinos din Muskoka sunt anterioare anilor 1950. Pentru a întări rezultatele, au folosit și secvențierea ADN-ului ambiental, măsurând cantitatea de ADN pe care organismele îl elimină în mediu și care se acumulează în sedimentele reci și întunecoase ale fundului lacului. Abundența ADN-ului speciei și cea a fosilelor s-au corelat aproape perfect, iar ADN-ul a fost găsit în straturi de nămol vechi din 1867, anul fondării Canadei.
Modul în care puricele de apă spinos a ajuns în micile lacuri din centrul provinciei Ontario la începutul secolului al XX-lea rămâne un mister. Nu existau rețele de canale sau de drumuri care să-l transporte spre interior, iar înainte de finalizarea căii navigabile Saint Lawrence în 1959, navele transatlantice nu puteau naviga dincolo de Montréal. Transportul în viață al speciei este puțin probabil, deoarece indivizii mor când sunt manipulați, iar ouăle lor nu supraviețuiesc mai mult de patru ore în afara apei. O posibilitate este ca un exemplar să fi fost transportat accidental de o pasăre migratoare, milioane de păsări acvatice circulând anual între America de Nord și Eurasia. Deși șansele sunt foarte mici, un singur individ poate întemeia o populație viabilă, iar repetarea unui astfel de eveniment rar de-a lungul a 10.000 de ani nu poate fi exclusă.
Cert este că puricele de apă spinos a fost prezent timp de decenii în concentrații reduse în regiunea Marilor Lacuri înainte de a fi detectat. Cercetătorii susțin că înțelegerea motivului pentru care populația a explodat numeric recent este, probabil, o întrebare mai importantă decât stabilirea momentului exact al introducerii. Studiul sugerează că încălzirea climatică ar fi putut favoriza creșterea populațiilor speciei, iar cercetările efectuate în Europa, unde specia este nativă, indică faptul că temperaturile variabile de vară și sezoanele de creștere mai lungi sunt benefice.
Autorii subliniază că speciile invazive precum puricele de apă spinos trebuie gestionate în continuare și că specia poate rămâne invazivă în unele lacuri nord-americane chiar dacă a ajuns pe continent în mod natural. Atunci când este mutată într-o zonă nouă, o specie nativă poate deveni supraabundentă și poate afecta mediul și alte specii. În loc să fie tratat simptomul, adică invadatorul în sine, cercetătorii propun abordarea cauzelor invaziei, care sunt adesea legate de ecosistem, cum ar fi schimbările climatice, și nu de o caracteristică specifică speciei. Această abordare ar putea funcționa bine odată ce o specie invazivă s-a stabilit.
Stabilirea momentului introducerii unei specii depinde întotdeauna de demonstrarea unei absențe, iar absența dovezilor nu reprezintă o dovadă a absenței, notează cercetătorii. Studiul sugerează că, uneori, în biologia invaziilor este nevoie de o investigație mai profundă.
