Paradoxul iubirii moderne: pesimism colectiv, excepție personală
Un studiu sociologic realizat pe tineri adulți din Montréal, Paris și New York scoate la iveală o contradicție izbitoare în felul în care este percepută iubirea astăzi: deși pesimismul față de romantismul contemporan este larg răspândit, poveștile personale ale respondenților conturează un tablou mult mai optimist.
Cercetarea, condusă de Jules Pector-Lallemand sub îndrumarea profesoarei de sociologie Barbara Thériault de la Université de Montréal, a urmărit 41 de tineri adulți cu vârste între 18 și 35 de ani pe o perioadă de patru ani. Treisprezece dintre participanți au fost studiați mai intens, timp de un an și jumătate. Eșantionul a inclus persoane heterosexuale și LGBTQ+, relații monogame și nonmonogame, cupluri și persoane singure.
Rezultatele au fost publicate în revista Sexuality & Culture. Pentru a completa datele din interviuri, cercetătorul a lucrat ca spălător de vase într-un bar din Montréal, unde a observat „gramatica gesturilor” — o mână pe spate, un cap sprijinit pe umăr — și a corelat aceste observații cu relatările culese în interviuri.
Primul lucru care i-a atras atenția lui Pector-Lallemand a fost deziluzia generalizată față de aplicațiile de întâlniri. Participanții foloseau frecvent comparații comerciale: „Aplicațiile de dating sunt ca fast-food-ul, ca un supermarket; le urăsc — totul ține de aparențe. Pe vremuri era altfel.” Unii participanți s-au autodiagnosticat: „Am dezvoltat frica de angajament, fobia de respingere, un stil de atașament anxios.”
Acest pesimism dominant rezonează cu teza sociologului franco-israelian Eva Illouz privind declinul iubirii romantice, expusă în lucrări precum „Why Love Hurts” (2012) și „The End of Love” (2019). Pector-Lallemand nu este de acord. „Statisticile arată că proporția persoanelor aflate în relații în Canada era aproximativ aceeași în 2021 ca în 1921, iar ratele divorțurilor sunt în scădere constantă de la sfârșitul anilor 1980″, a observat el. „Cifrele sunt adesea ignorate pentru că nu se potrivesc cu narațiunea sumbră despre epoca noastră și lipsa ei de bunătate față de iubire.”
Când le-a cerut participanților pesimiști să-și spună propriile povești, tonul s-a schimbat radical, iar scepticismul a lăsat loc unor relatări asemănătoare basmelor, fiecare cu o structură unitară. Pector-Lallemand a identificat trei etape recurente: miracolul, eroismul și vindecarea.
În prima etapă, respondenții au spus că nu căutau iubirea — sau chiar o evitau — când și-au întâlnit perechea. Fie că s-a întâmplat prin intermediul unei aplicații, al prietenilor sau pur și simplu din întâmplare, s-a produs fără voia lor. „Nimeni nu a spus explicit că a fost destin, un termen oarecum desuet care poate părea ridicol astăzi, dar destinul era mereu prezent în subtext”, a spus Pector-Lallemand.
În a doua etapă, narațiunile nu s-au bazat doar pe șansă. Participanții au trecut de la pasivitate la a fi eroii propriilor povești, depășindu-și curajos temerile înainte de a se putea angaja. Unul s-a confruntat cu frica de nonmonogamie; altul a vorbit despre nesiguranța sa după o despărțire bruscă și neexplicată; un altul s-a eliberat de un model familial „toxic”. „Un moment cheie al poveștii de iubire este exact când îndrăznesc să-și arate vulnerabilitatea, dezvăluindu-și temerile, anxietățile și rănile din trecut”, a explicat cercetătorul. „Drumul până la primul «te iubesc» nu este niciodată descris ca lin și lipsit de obstacole.” Astfel, în această etapă, iubirea nu mai este ceva ce li s-a întâmplat participanților; au meritat-o.
În a treia fază, participanții au descris relația actuală ca vindecând răni din trecut, ceva ce nu mai trăiseră niciodată. Unul a spus că i-a vindecat „complexul de salvator”; altul a găsit o împlinire neașteptată într-o relație deschisă.
Pector-Lallemand susține că acest proces în trei pași este perceput ca excepțional doar pentru că este raportat la premisa pesimistă. „Oamenii contrastează «iubirea lor adevărată» cu ceea ce văd ca o epocă vaporoasă care îmbrățișează o versiune distorsionată sau degradată a iubirii”, a spus el. Această observație l-a condus la o reevaluare critică a teoriilor lui Illouz. În viziunea sa, analiza sumbră a acesteia izvorăște mai puțin din dovezi sociologice și mai mult din discursul romantic însuși.
El citează un sondaj realizat în Franța, în care 80% dintre respondenți au spus că trăim într-o epocă neromantică, dar 64% au declarat că ei înșiși sunt romantici, procentul urcând la 74% în rândul tinerilor. „În iubire, tendința este să înoți împotriva tendinței”, a concluzionat Pector-Lallemand. „Criticarea clișeelor romantice face parte din discursul iubirii la fel de mult ca și clișeele în sine. Acest paradox le permite tuturor să creadă că propria poveste este excepția.”
