Țesut cerebral uman implantat în șoareci vii: o nouă dilemă etică
Un studiu recent publicat în revista Nature a stârnit dezbateri în comunitatea științifică. Cercetătorii au implantat organoizi cerebrali umani — structuri mici și simplificate cultivate din celule stem umane — în creierul unor șoareci vii. De-a lungul timpului, acești organoizi s-au dezvoltat și s-au integrat în sistemul nervos al animalelor.
Transplantarea de celule umane în animale nu este o noutate. Experimentele anterioare s-au confruntat însă cu un obstacol: celulele cerebrale umane cresc mult mai lent decât cele ale șoarecilor, astfel încât organoizii erau rapid depășiți înainte de a se putea integra complet. În noul studiu, cercetătorii au modificat genetic șoarecii pentru ca anumite părți ale creierului lor să nu se dezvolte, apoi au transplantat organoizii umani în spațiul rămas liber.
O problemă de interpretare, nu doar de inteligență
Ideea de a crea himere om-animal ridică întrebări etice, mai ales când este implicat creierul. Unii filosofi au susținut că, pe măsură ce proporția de țesut cerebral uman crește, ar trebui să ne întrebăm dacă animalul ar putea dobândi capacități mentale asemănătoare celor umane. Autoarea analizei argumentează însă că întrebările serioase apar mult mai devreme, legate de capacitatea noastră de a recunoaște suferința animalelor.
Filosoful Thomas Nagel a arătat, într-un text despre lilieci, că ființele conștiente au o experiență proprie a lumii, inaccesibilă din exterior. Cu animalele, inferăm ce simt prin comportament și fiziologie, presupunând că înțelegem cum ceea ce observăm se leagă de ceea ce trăiesc ele. Nu există însă nimic important din punct de vedere moral într-o celulă doar pentru că provine de la un om. Doi șoareci cu aceleași capacități cognitive nu ar trebui să conteze diferit doar pentru că unul are celule umane.
Există motive temeinice să ne îndoim că un șoarece cu celule cerebrale umane ar putea dezvolta o inteligență asemănătoare celei umane. Cogniția umană nu apare doar din numărul de celule neuronale: un șoarece are sisteme senzoriale de șoarece, un corp de șoarece și se dezvoltă după procese specifice speciei, iar toate acestea impun limite.
Bunăstarea animală depinde de indicatori care pot deveni nesiguri
Știința bunăstării animale se bazează pe interpretare. Un șoarece nu poate raporta că este stresat sau că simte durere, așa că cercetătorii folosesc indicatori comportamentali și fiziologici — modificări ale cuibăritului, ale interacțiunilor sociale sau ale expresiilor faciale asociate cu durerea. Modificarea creierului complică aceste interpretări, pentru că alterează chiar sistemul biologic care generează experiențele animalului și o mare parte din comportamentul prin care le deducem.
În studiul recent, șoarecii cu implant au avut performanțe comparabile cu cele ale șoarecilor sănătoși de control la sarcini de memorie pe termen scurt, iar cercetătorii nu au observat dovezi de comportament modificat sau de inteligență crescută. Acest lucru este liniștitor. Dar dacă un șoarece himeră s-ar îngriji mai puțin de blană decât unul obișnuit, diferența ar putea fi măsurată cu acuratețe, însă interpretarea ei ca semn de suferință ar presupune că relația dintre comportament și experiență rămâne aceeași. Deoarece nu știm exact cum modificarea creierului schimbă comportamentul, indicatorii de bunăstare pe care ne bazăm s-ar putea să nu mai fie valabili.
Ce înseamnă pentru cercetare
Organoizii cultivați în laborator au fost instrumente importante pentru studiul dezvoltării și bolilor creierului uman, dar nu pot reproduce mediul unui creier viu. Transplantul permite studierea celulelor cerebrale umane în cadrul unui sistem nervos funcțional, cu potențial pentru modele mai bune ale tulburărilor cerebrale și pentru testarea de tratamente.
Incertitudinea privind bunăstarea unui animal nu înseamnă automat că aceasta este mai rea — în principiu, ar putea fi chiar mai bună. Iar abandonarea unei cercetări potențial valoroase are și ea un cost. Propunerile existente pentru supravegherea studiilor cu himere pun deja accent pe monitorizarea atentă a comportamentului, dar acest lucru ar putea să nu fie suficient. Cercetătorii ar putea avea nevoie să demonstreze că indicatorii măsurați continuă să reflecte ceea ce credem că reflectă. Pe măsură ce intervențiile neuronale devin mai extinse, metodele de evaluare a bunăstării ar putea necesita revalidare.
Nu este nevoie să ajungem la un animal care gândește ca un om pentru ca himerele să ridice o problemă etică dificilă. Mult înainte de a crea un animal cu inteligență sau conștiință asemănătoare celei umane, am putea crea unul al cărui comportament nu îl mai înțelegem.
