Sistemul norvegian de recompense pentru aurul arheologic privilegiază greutatea în defavoarea valorii istorice
Un studiu recent publicat în revista Public Archaeology arată că modul în care Norvegia acordă recompense pentru obiectele de aur descoperite întâmplător tinde să evalueze greutatea și raritatea acestora mai mult decât informațiile pe care le pot oferi despre trecut. Cercetarea, semnată de Irmelin Axelsen, cercetătoare postdoctorală la Universitatea din Oslo, împreună cu Mats Skare, analizează modul în care legislația norvegiană tratează aceste descoperiri.
În Norvegia, orice obiect de aur sau argint mai vechi de anul 1537 este considerat proprietate de stat și trebuie predat autorităților. Ca recompensă, cel care îl găsește primește valoarea curentă a metalului plus 10%. Două cazuri ilustrează însă inconsistențele acestui sistem. În 2016, un detectivist a descoperit un tezaur format din 17 inele de aur, cunoscut sub numele de tezaurul de la Skaun, cu o greutate de aproximativ 396 de grame. Deși arheologii de la Muzeul Universitar NTNU l-au descris inițial ca fiind „fantastic” și „cu adevărat unic”, câteva luni mai târziu l-au clasificat drept o descoperire comună de așa-numit „aur de plată”. Recompensa propusă, de 155.000 de coroane norvegiene, aproximativ 17.000 de euro, s-a bazat pe greutatea metalului și a reprezentat cea mai mare sumă plătită vreodată în istoria Norvegiei.
Cu aproximativ doi ani înainte, o altă descoperire, mult mai ușoară, fusese recompensată disproporționat de generos raportat la greutate. Tezaurul de la Tornes, format din cinci obiecte de aur cu o greutate totală de circa 19 grame, a adus descoperitorului 73.000 de coroane, recompensa fiind acordată pentru raritatea sa. Axelsen explică această aparentă contradicție prin faptul că arheologii găsiseră deja atât de multe piese de „aur de plată” încât potențialul de cunoaștere al noii descoperiri a fost considerat scăzut, ceea ce i-a redus valoarea cultural-istorică percepută.
Doar 105 din 191 de obiecte de aur pot fi datate cu precizie
Pentru a înțelege mai bine cum este evaluat aurul arheologic, autorii studiului au analizat 191 de obiecte de aur aflate în muzeele norvegiene, clasificându-le în funcție de certitudinea datării. Rezultatele arată că doar 105 dintre ele au putut fi datate, iar aproape jumătate dintre acestea nu au putut fi încadrate într-un interval mai mic de aproximativ 350 de ani. Restul erau fragmente și bucăți de aur fără valoare diagnostică, despre care, din punct de vedere istoric, nu se poate spune aproape nimic. Studiul subliniază astfel că, în multe cazuri, un fragment de aur de 3–5 grame poate aduce o recompensă mai mare decât o piesă databilă și recognoscibilă, cu valoare cultural-istorică reală.
Prețul fluctuant al aurului și riscul topirii descoperirilor
Inconsistențele devin și mai evidente dacă se ia în calcul faptul că prețul aurului fluctuează constant, iar plățile se fac adesea cu întârziere. Conform studiului, tezaurul de la Skaun ar valora astăzi de trei ori mai mult decât în 2021. Autorii avertizează că descoperitorii, confruntați cu prețuri instabile și cu perspective de recompense inconsistente, ar putea fi încurajați să păstreze, să vândă sau chiar să topească obiectele de aur, exact ceea ce sistemul de recompense ar trebui să prevină.
În 2025, Norvegia a elaborat un proiect de lege privind recompensele pentru descoperiri, care propune ca aurul și argintul să nu mai primească automat o recompensă și ca obiectele să fie considerate „descoperiri întâmplătoare”. Problema este că majoritatea detectiviștilor își petrec timpul cercetând locurile unde să caute, astfel încât cele mai multe dintre descoperirile lor nu s-ar încadra în noua definiție. Axelsen observă că, dacă predarea unui obiect ar însemna recunoașterea unei încălcări a legii, „este cel puțin ușor de imaginat că unii descoperitori ar cosmetiza circumstanțele descoperirii pentru a putea susține că a fost vorba de o întâmplare”.
Studiul concluzionează că, întrucât regulile recompensează descoperirile în mod inconsecvent, adesea prioritizând greutatea în defavoarea valorii istorice, Norvegia are nevoie de criterii mai clare, pentru a nu pierde încrederea detectiviștilor și a publicului de care depinde, și pentru a evita ca obiectele să ajungă în creuzete. Chiar și o bucată de aur, odată topită, ar reprezenta o pierdere cultural-istorică majoră. Axelsen subliniază că atât arheologii, cât și detectiviștii sunt atrași de obiectele de aur în primul rând prin experiență: „A-l ține în mâini, poate primul om care o face după mai bine de 1.000 de ani, stârnește imaginația oamenilor, determinându-i să creeze povești minunate și adesea emoționante despre oamenii din trecut.”
