Un amfibian blindat care trăia exclusiv în mare acum 237 de milioane de ani
O echipă de cercetători de la University of California, Davis, Peking University și Geological Museum of Guizhou a publicat un studiu în revista Nature Ecology & Evolution în care raportează dovezi fosile ale primului amfibian complet marin cunoscut. Creatura, botezată Gerrothorax maritimus, era un animal blindat, de talia unei salamandre gigantice, care trăia pe fundul oceanului.
Analiza se bazează pe două schelete aproape complete, datate din perioada Triasicului târziu, acum aproximativ 237 de milioane de ani. Fosilele au fost descoperite într-o zonă din provincia chineză Guizhou care era cândva acoperită de ocean și se afla la sute de kilometri de marile mase continentale.
„Această zonă face parte dintr-un ecosistem pe care îl studiem și încercăm să îl reconstruim”, a declarat Ryosuke Motani, profesor în Departamentul de Științe ale Pământului și Planetare la UC Davis și autor principal al studiului. „Ne-am concentrat în principal pe reptilele marine și pe peștii din acest loc, dar acum avem și acest amfibian, care este un membru foarte neobișnuit al liniei evolutive.”
Cum arăta Gerrothorax maritimus
Datorită stării excelente a scheletelor, cercetătorii au putut reconstrui aspectul și modul de viață al creaturii în mediul său oceanic. Amfibianul avea un corp aplatizat acoperit de o armură osoasă, probabil un mecanism de apărare împotriva prădătorilor precum ihtiozaurii. Animalul măsura aproape 0,9 metri lungime și avea un corp de formă discoidală.
„Dacă ne gândim la amfibienii de astăzi, acest animal este neobișnuit pentru că este mare”, a explicat Motani. „Probabil, ca masă corporală, este comparabil cu salamandra gigantică, dar diferența este că salamandrele gigantice sunt alungite, în timp ce acest animal este foarte bondoc.”
Pe baza armurii osoase și a formei craniului, cercetătorii presupun că Gerrothorax maritimus era un hrănitor prin aspirație care trăia pe fundul apei. „Probabil așteptau pur și simplu pe fund, iar când apărea o pradă, o aspirau”, a spus Motani, care a observat că stilul de hrănire este similar cu cel al rechinului wobbegong, un rechin modern care trăiește tot pe fundul apei.
De ce nu pot trăi amfibienii de astăzi în apă sărată
Dintre cele peste 8.000 de specii de amfibieni moderni, niciuna nu este cunoscută că ar trăi în medii complet marine, iar mai puțin de 2% prezintă un anumit grad de toleranță la sare. Acest lucru este surprinzător având în vedere că alte animale cu patru membre — inclusiv mamiferele, reptilele și păsările — au specii capabile să supraviețuiască fără hrană sau apă de pe uscat.
Amfibienii de astăzi nu pot trăi în medii marine din cauza pielii lor intolerante la sare. „Pielea este permeabilă și asta le permite animalelor să o folosească în multiple scopuri”, a explicat Motani. „O folosesc pentru respirație și pentru absorbția apei, așa că amfibienii nu beau și nu respiră prin gură, pentru că pot face ambele prin piele.”
Această funcție a biologiei amfibienilor îi obligă să trăiască în sau aproape de medii de apă dulce. Deși unele specii moderne, precum broasca care mănâncă crabi, prezintă grade de toleranță la sare, ele pierd în greutate în ape salmastre și trebuie să se refacă în apă dulce.
Cercetătorii propun că Gerrothorax maritimus a ocolit această limitare datorită armurii sale osoase și a unei biologii mai asemănătoare cu cea a peștilor. Armura ar fi împiedicat absorbția apei prin piele, ceea ce ar fi obligat amfibianul să bea apă sărată cu gura, pe care ar fi absorbit-o prin tractul digestiv. Branhiile, prezente la genul Gerrothorax, i-ar fi permis să filtreze sarea.
Cum au stabilit cercetătorii că animalul trăia în ocean
Pe lângă faptul că fosilele au fost găsite în sedimente de mare adâncime, Motani a explicat că scheletele aproape complete i-au determinat pe cercetători să creadă că Gerrothorax maritimus trăia în ocean.
„Carcasele din mare, dacă nu se scufundă imediat la fund, tind să se usuce și să își piardă membrele înainte de a ajunge pe fund”, a spus Motani. „Dar aceste animale aveau degetele păstrate, ceea ce înseamnă că probabil au murit aproape de locul unde trăiau.”
În plus, cercetătorii au efectuat analize geochimice ale fosilelor, care au relevat că proporția izotopilor de stronțiu din fosile semăna foarte mult cu cea care s-ar fi regăsit în oceanele din Triasicul târziu.
