Conservarea biodiversității: conectarea ariilor protejate, mai importantă decât cifrele-țintă
Pe măsură ce statele lumii se apropie de angajamentul de a conserva 30% din uscat și din suprafețele marine până în 2030, cercetătorii avertizează că simpla extindere a rețelei de arii protejate nu va fi suficientă pentru protejarea biodiversității. Un studiu publicat în Nature Ecology & Evolution arată că accentul ar trebui să cadă pe modul în care aceste zone se conectează între ele.
Cercetarea a analizat 6.234 de situri de conservare din 14 țări și a identificat oportunități semnificative de a construi rețele de conservare mai mari și mai bine conectate, folosind zone din afara rezervațiilor tradiționale. Studiul a examinat așa-numitele „alte măsuri eficiente de conservare bazate pe arii” (OECM) – zone din afara ariilor protejate desemnate oficial care aduc beneficii susținute și pozitive pentru biodiversitate.
Conexiuni deja existente, dar potențial insuficient valorificat
Rezultatele arată că 27% dintre aceste situri se învecinează direct cu arii protejate, contribuind la extinderea rezervațiilor existente, la conectarea habitatelor altfel izolate, la protejarea ariilor protejate de presiunile din jur și la reunirea siturilor fragmentate în rețele mai ample. Totodată, 67% dintre situri se află în apropiere, ceea ce oferă oportunități considerabile de consolidare a rețelelor de conservare.
Potrivit cercetătorilor, siturile care se învecinează direct cu arii protejate adaugă aproximativ 1,4 milioane de kilometri pătrați rețelelor de conservare existente din țările analizate. În schimb, doar 2% dintre situri conectează direct arii protejate altfel izolate, ceea ce arată un potențial nevalorificat pentru o planificare mai strategică a conservării.
Un cadru practic pentru deciziile de conservare
Carly Cook, profesor asociat la Școala de Științe Biologice din cadrul Universității Monash și coautoare a studiului, a subliniat o provocare fundamentală în planificarea globală a conservării. Protejarea a 30% din planetă este o ambiție importantă, dar cifra singură nu arată dacă biodiversitatea este protejată efectiv, a explicat ea. Potrivit cercetătoarei, este necesar să se analizeze dacă aceste zone funcționează împreună pentru a susține speciile și ecosistemele, iar locul în care este protejată natura și modul în care zonele se conectează pot fi mai importante decât suprafața totală protejată.
Cook a precizat că zonele din afara parcurilor naționale și rezervațiilor pot juca un rol mult mai important decât simpla adăugare de hectare la o țintă națională: pot ajuta la extinderea ariilor protejate existente, la umplerea golurilor dintre siturile izolate și la crearea unor rețele de conservare mai coerente. Aceste beneficii însă nu apar automat, iar guvernele trebuie să decidă strategic ce zone recunosc și protejează și cum contribuie acestea la rețeaua mai amplă de conservare.
Consolidarea ariilor izolate
Studiul arată că 1.028 de arii protejate sau grupuri de arii protejate anterior izolate ar putea fi consolidate în 242 de clustere mai mari dacă ar fi incluse măsurile OECM. Cu mai puțin de patru ani rămași până la termenul din 2030 pentru biodiversitate, cercetătoarea consideră că aceste date oferă o oportunitate importantă de a regândi modul în care țările măsoară progresul în conservare.
Există riscul ca conservarea să devină un joc al cifrelor, în care succesul este măsurat prin procentul de planetă protejat, nu prin ceea ce realizează efectiv această protecție, a avertizat Cook. Ea a subliniat că societatea are ocazia să fie mult mai inteligentă în privința conservării, construind pe baza ariilor protejate existente, consolidând conexiunile și recunoscând locurile care aduc deja beneficii importante pentru biodiversitate, chiar dacă nu sunt arii protejate formale. Dacă ne dorim cu adevărat să oprim pierderea biodiversității, avem nevoie de rețele de conservare care funcționează ca rețele, nu doar ca o colecție tot mai mare de puncte pe hartă, a concluzionat ea.
Studiul oferă un cadru pentru evaluarea modului în care ariile de conservare suplimentare ar putea consolida rețelele existente, pe măsură ce guvernele își orientează eforturile către ținta din 2030.
