Scrierile Holocaustului între accesibilitate digitală și pierderea contextului material
Într-o închisoare din Amsterdam, în timpul ocupației naziste, Sal Bramson și-a desenat celula pe bucăți de pânză de bumbac. A adăugat explicații scrise de mână și le-a trimis mamei sale, ascunse în gulerul unei cămăși, printre rufele închisorii. Pânza putea circula pentru că trecea drept un obiect obișnuit. Materialul ei era parte din ceea ce făcea comunicarea posibilă.
Cercetătoarea Yael S. Hacohen studiază scrieri ale Holocaustului care s-au păstrat pe suprafețe fragile sau improvizate. În aceste obiecte, cuvintele și lucrurile care le poartă rămân strâns legate. Legendele lui Bramson ghidează ochiul mamei prin celula sa, iar desenele dau formă spațiului pe care îl descrie. Textilul mic și aglomerat cuprinde deopotrivă relatarea sa despre detenție și dovada efortului de a ajunge la ea.
Obiectul de arhivă transformat în date
Inteligența artificială și alte instrumente computaționale pot face colecțiile istorice mai ușor de căutat, transcris și tradus. Sunt câștiguri substanțiale: o persoană care nu poate descifra o scriere de mână sau nu citește limba originală poate accesa un document care altfel i-ar rămâne inaccesibil. Totuși, procesul prin care cuvintele devin disponibile poate ascunde dovada materială prin care ele s-au păstrat.
Studiul publicat de Hacohen în AI & Society analizează această problemă prin conceptul de „incertitudine materială”. Acesta descrie scrieri al căror sens rămâne legat de forma deteriorată, improvizată sau instabilă în care ne parvin. Incertitudinea poate privi circumstanțele redactării, suprafața care poartă cuvintele, destinatarul vizat sau traseul prin care obiectul a intrat într-o arhivă.
Trei cazuri, trei tipuri de pierdere
Cercetătoarea a urmărit reproduceri digitale ale trei scrieri ale Holocaustului printr-o succesiune de operațiuni computaționale: îmbunătățirea imaginilor, separarea regiunilor, recunoașterea scrisului de mână, corectarea și traducerea textului, generarea de descrieri pentru înregistrări căutabile. A examinat ce a păstrat și ce a slăbit fiecare operațiune.
La pânza lui Bramson, suprimarea țesăturii vizibile a făcut unele semne mai ușor de distins, iar separarea desenelor de text a ajutat la organizarea imaginii. Dar textilul era chiar mijlocul de ascundere, iar legendele și desenele funcționau împreună pentru a se adresa mamei sale. Recunoașterea scrisului de mână a produs fragmente pe care corectarea le putea face plauzibile fără a stabili ce scrisese de fapt Bramson.
Al doilea obiect este un poem ilustrat cu creionul, scris de Eva Schulzová, o copilă închisă în Terezín. Pagina ei trece de la exteriorul lagărului la colțiile femeilor și la o masă imaginată cu curcan și prăjitură. Așezarea cuvintelor și a desenelor participă la această mișcare. Fetița a fost ulterior deportată la Auschwitz-Birkenau, unde a fost ucisă. Fluxul de lucru a recuperat mare parte din textul verbal, însă descrierea generată a enumerat ilustrațiile fără a le reprezenta adecvat relația cu poemul și a numit masa imaginată „natură statică cu mâncare”.
Tabletele de lut pereche ale lui Eliezer Heiman au ridicat o altă dificultate. Inscripționate în ebraică în timp ce se ascundea în ghetoul Kovno, ele consemnează nume și se adresează generațiilor viitoare, iar forma lor pereche amintește de Tablele Legii biblice. Suprafața păstrată poartă urme de fum și exfolieri, iar literele sunt săpate în lut. Într-o fotografie, umbrele aruncate de literele gravate și zonele deteriorate pot arăta la fel, iar fluxul de lucru nu a putut separa în mod fiabil inscripția de degradare.
Ce ar trebui să facă arhivele digitale
Hacohen susține sisteme arhivistice care păstrează cititorii conectați la obiectul păstrat de-a lungul acestor transformări. O transcriere ar trebui să facă trimitere la zona relevantă din imaginea originală, iar cititorii ar trebui să poată vedea ce a fost îmbunătățit, suprimat, dedus sau corectat manual. Desenele și legendele ar trebui să rămână conectate, iar o lectură incertă ar trebui să rămână identificabilă ca incertă, chiar și atunci când există o traducere fluentă.
Această abordare le oferă cercetătorilor spațiu pentru a clarifica ceea ce poate fi clarificat în mod responsabil. O pată poate avea mai multe cauze posibile, iar semnificația ei necesită investigație. Păstrarea incertitudinii înseamnă punerea la dispoziție a dovezilor și a limitelor unei interpretări pentru a fi examinate.
Problema depășește colecțiile despre Holocaust și privește modul în care bibliotecile și muzeele prezintă documente istorice fragile. Când o transcriere lustruită circulă de una singură, cititorii pot avea puține motive să se întrebe ce s-a întâmplat între obiect și ecran. Pânza lui Bramson ne cere să păstrăm în vedere două călătorii: trecerea ei din închisoare la mama sa și trecerea prin tehnologiile noastre până la noi.
