Rezistența oaselor oferă indicii despre evoluția umană
Un studiu publicat în Science Advances analizează rezistența oaselor de la șapte strămoși umani cu o vechime între aproximativ 1,5 și 3,7 milioane de ani, pentru a înțelege mai bine tranziția de la viața în copaci la mersul pe sol.
Cercetătorii au măsurat rezistența oaselor brațelor și coapselor, care se adaptează la forțele la care sunt supuse de-a lungul vieții. Animalele care petrec mai mult timp în copaci tind să aibă oase ale brațelor relativ puternice, în timp ce oamenii care merg în poziție verticală au de obicei oase ale coapselor mai puternice.
Analiza arată că Australopithecus, un strămoș care a trăit acum aproximativ două până la patru milioane de ani, avea brațe puternice, ceea ce sugerează că petrecea timp considerabil în copaci, dar oasele picioarelor indicau un model asemănător oamenilor moderni, compatibil cu mersul biped pe sol.
Indivizii din genul Homo timpuriu, descendenți ai Australopithecus care au trăit acum circa 1,8–2,3 milioane de ani, aveau oase ale picioarelor relativ puternice și brațe mai slabe, un model apropiat de cel al oamenilor moderni. Rezultatele sugerează că trecerea de la Australopithecus la Homo a inclus o schimbare majoră în modul de deplasare și de viață.
Cercetătorii au folosit tomografii computerizate pentru a estima grosimea și structura oaselor și pentru a evalua cât de rezistente erau la îndoire și răsucire. Comparând brațul, coapsa și tibia în cadrul fiecărui individ, au constatat că Australopithecus avea brațe relativ puternice față de coapse, similar cu maimuțele moderne, dar la nivelul picioarelor prezenta un model uman, ceea ce indică faptul că își folosea deja membrele inferioare pentru mersul vertical, continuând să folosească membrele superioare pentru deplasarea în copaci.
Studiul intervine într-o dezbatere de lungă durată privind timpul petrecut de Australopithecus la sol față de copaci. Deși unii cercetători susțin că acești strămoși petreceau majoritatea timpului la sol mergând biped, noile dovezi sugerează că ei continuau să petreacă timp însemnat în copaci.
Cercetătorii sugerează că această schimbare comportamentală este deosebit de interesantă dacă este analizată alături de o altă transformare majoră din evoluția umană: creșterea dramatică a dimensiunii creierului, începută în aceeași perioadă. Printre explicațiile propuse de-a lungul timpului se numără limbajul, utilizarea uneltelor și schimbări în modul de procurare a hranei. Autorii studiului avansează ipoteza că trecerea spre parcurgerea unor distanțe mai mari pe sol ar fi putut contribui atât la schimbarea rezistenței relative a membrelor, cât și la creșterea dimensiunii creierului.
