Cum pot declanșa Luna și Soarele cutremure lente pe Pământ
Atracția gravitațională exercitată de Lună și de Soare asupra Pământului generează tensiuni extrem de mici în scoarță, care pot declanșa așa-numitele cutremure lente. Spre deosebire de cutremurele obișnuite, aceste evenimente reprezintă alunecări de-a lungul liniilor de falie care eliberează energia treptat, pe perioade mult mai lungi. Deși fenomenul a fost observat, mecanismul exact prin care corpurile cerești îl provoacă a rămas dificil de explicat.
Pentru a înțelege ce se întâmplă, o echipă de geosavanți condusă de Yishuo Zhou, de la Universitatea PSL din Paris, a realizat modele computerizate ale acestor linii de falie. Cercetătorii au construit un model digital de tip „bloc-arc”, în care un bloc alunecă de-a lungul unei falii fiind tras de un arc, programând reguli bine stabilite ale frecării, care țin cont de modul în care se modifică rezistența rocii atunci când aceasta se mișcă sau rămâne pe loc.
Echipei i-au fost aplicate apoi impulsuri scurte de tensiune și forțe repetate, asemănătoare undelor, menite să reproducă tensiunile minuscule produse de atracția gravitațională a Soarelui și a Lunii asupra Pământului. Rezultatele, publicate în Journal of Geophysical Research: Solid Earth, au scos la iveală un tipar clar, în care sincronizarea, forța și frecarea s-au dovedit esențiale.
În simulări, micile atracții mareice au perturbat faliile care, altfel, ar fi alunecat constant. Declanșarea a avut loc atunci când atracția repetată a Soarelui și a Lunii a coincis cu ritmul în care falia răspundea în mod natural la tensiune. Frecarea internă a faliei contribuie la stabilirea acestui ritm de răspuns și influențează modul în care aceasta reacționează la stres. Falia a putut aluneca într-un cutremur lent atunci când sincronizarea, forța și frecarea s-au aliniat. Atracții mai puternice au produs evenimente mai rapide, însă chiar și forțele mareice line și previzibile au creat uneori modele de mișcare dezordonate și neregulate.
„Arătăm aici că până și tensiunile mareice foarte slabe pot induce alunecarea faliilor printr-un proces numit rezonanță, la fel cum împingerea unui leagăn în ritmul potrivit îl face să se ridice mai sus”, au scris oamenii de știință.
Modelele computerizate simplifică condițiile din lumea reală, astfel încât sistemele de falii din natură ar putea avea un comportament mult mai complex. Cu toate acestea, autorii studiului consideră că falia lor virtuală are o valoare practică pentru geologii care monitorizează activitatea din adâncuri. „Lucrarea noastră ajută la explicarea motivului pentru care unele falii sunt neobișnuit de sensibile la forțe mareice minuscule și oferă o modalitate de a deduce proprietățile faliilor din observațiile cutremurelor lente declanșate mareic”, au concluzionat cercetătorii.
