Prezicerea din 1960 care anunța 13 noiembrie 2026 ca „Ziua Judecății”
În 1960, revista Science publica un articol cu un titlu fără echivoc: „Ziua Judecății: vineri, 13 noiembrie, anul 2026”. Predicția era că la acea dată populația umană se va apropia de infinit și, practic, se va autodistruge. Afirmația uluitoare a atras atenția publicului, dar și o atenție științifică susținută, deoarece cercetarea și calculele păreau solide.
Autorii — Heinz von Foerster, profesor austro-american și expert în cibernetică, împreună cu doi dintre studenții săi, Patricia M. Mora și Lawrence W. Amiot — susțineau că populațiile umane sunt excepționale și ar putea crește dincolo de un ritm exponențial, într-un ritm tot mai accelerat. „Stră-strănepoții noștri nu vor muri de foame”, argumentau ei. „Vor fi striviți până la moarte.”
Articolul a fost citat în mod regulat, iar predicțiile sale au părut remarcabil de precise — până în jurul anului 1993, la jumătatea drumului către prezisa „Ziua Judecății”, când populația globală a început să rămână în urma previziunilor. Astăzi, rata globală a natalității este ușor mai mică de jumătate față de cea din 1960.
La mijlocul secolului al XX-lea, creșterea populației globale și riscul epuizării resurselor generau îngrijorare tot mai mare. În spatele acestei preocupări se afla, implicit sau explicit, ideea malthusiană potrivit căreia populația tinde să crească exponențial, dar este ținută constant în frâu de capacitatea de a se hrăni.
Von Foerster și coautorii săi au susținut însă că oamenii sunt o excepție. Datorită capacității de a comunica și de a forma „coaliții” care ajută la rezolvarea problemelor, o densitate mai mare a populației ar putea însemna mai multe oportunități de colaborare, astfel încât numărul nostru ar putea crește nu doar peste un ritm exponențial, ci într-un ritm tot mai accelerat. Au folosit 24 de estimări ale populației mondiale din ultimii 2.000 de ani pentru a arăta că numărul oamenilor a depășit constant așteptările.
Autorii au proiectat apoi aceste date în viitor și au calculat că, datorită creșterii tot mai rapide, în anul 2026 numărul nostru se va apropia de infinit. Din fericire, aceeași capacitate de colaborare care a sprijinit dezvoltarea speciei noastre de-a lungul istoriei putea acum preveni catastrofa. Întrucât este puțin probabil să dorim să ne reducem durata de viață, concluzionau ei, ar trebui să colaborăm pentru a reduce rata globală a natalității la jumătate.
Publicația a produs imediat senzație. Au apărut articole în Time și The New York Times, iar subiectul a devenit tema unei serii de benzi desenate Pogo. Mulți comentatori au considerat articolul o simplă glumă despre temerile legate de populație.
În loc să dispară, subiectul a căpătat o turnură neașteptată. Când Science a publicat scrisori ale matematicienilor și demografilor care atacau lucrarea, numind-o „ridicolă” și „vădit absurdă”, autorii au răspuns cu apărări viguroase, insistând asupra calculelor și concluziilor. Din anii 1960 până în anii 1980, ecuația „Zilei Judecății” a fost citată regulat — de obicei fără rezerve — în manuale de genetică, ecologie și demografie.
A apărut și în locuri neașteptate. Într-un comitet parlamentar canadian din 1963, un reprezentant al industriei chimice a invocat-o pentru a justifica necesitatea pesticidelor, ca să hrănească explozia demografică iminentă. Într-un caz de avort ajuns în 1971 la Curtea Supremă a SUA, premergător deciziei Roe v. Wade, a fost citată ca argument că nu există o nevoie stringentă ca guvernul să favorizeze creșterea populației.
Ideea „Zilei Judecății” a persistat în parte pentru că previziunile sale s-au dovedit foarte precise — cel puțin o vreme. Ecuația de bază a oferit proiecții mai bune decât cele ale majorității demografilor în anii 1970 și 1980. Abia în jurul anului 1993 această precizie a început să scadă, iar populația globală a început să rămână în urma previziunilor — pentru că lumea a început să facă ceea ce von Foerster și colegii săi recomandaseră. Astăzi, rata globală a natalității este ușor mai mică de jumătate față de cea din 1960.
Probabil nu ne vom trezi cu toții pe vineri, 13 noiembrie, „striviți până la moarte”. Dar înainte de a trece la următorul scenariu apocaliptic, merită să ne întrebăm ce putem învăța din acesta. Lecția ține de modul în care ne prezentăm convingerile lumii. Von Foerster a fost, la un moment dat, un magician de scenă. În limbajul clasic al artei scenice, o iluzie eficientă se bazează pe trei părți: pregătirea, răsturnarea extraordinară și dezvăluirea finală care readuce situația la normal. Articolul său și al coautorilor a atras atenția pentru că a fost un articol științific obișnuit îmbrăcat într-un titlu și o concluzie extraordinare. Și-a păstrat relevanța pentru că a fost ferm ancorat în cercetare și argumentație. Să atragi atenția lumii asupra unei probleme serioase prin absurd — iată un truc bun.
