Șerpii pitici din genul Pseudorabdion se rostogolesc pentru a scăpa de prădători, iar cercetătorii au aflat cum reușesc
O specie de șarpe pitic, Pseudorabdion saravacense, folosește o formă neobișnuită de deplasare: se rostogolește rapid pe sol pentru a scăpa de pericol. Un studiu publicat în revista Current Biology a analizat în detaliu mecanica acestei mișcări, folosind înregistrări video din mai multe unghiuri.
Rezultatele arată că șerpii nu își rotesc pur și simplu întregul corp ca un ansamblu unitar. Fiecare ciclu de deplasare constă într-o secvență continuă: șarpele se rostogolește cu o parte a corpului în contact cu solul, apoi balansează o porțiune arcuită a corpului pe lângă cap, spre pământ — o mișcare pe care cercetătorii au numit-o „lovitură”. De la un ciclu la altul, partea corpului care atinge solul și direcția loviturii alternează între stânga și dreapta. Repetarea acestor cicluri alternative produce rostogolirea continuă.
Viteze de până la patru ori mai mari decât la deplasarea laterală obișnuită
În timpul rostogolirii, șerpii au atins viteze maxime de înaintare de 1,72–3,69 m/s, adică aproximativ de patru ori mai mari decât viteza maximă măsurată în timpul unduirii laterale, modul tipic de deplasare al șerpilor. În ciuda acestei viteze, animalele s-au deplasat fără dificultate pe o pistă lată de doar 20 de centimetri.
O descoperire remarcabilă a studiului privește stabilizarea capului. În timp ce partea posterioară a corpului execută mișcări de rotație rapide, capul rămâne aliniat cu direcția de deplasare, fără să se rotească odată cu restul corpului. Poziția sa verticală rămâne de asemenea relativ stabilă, mai ales la viteze mari, când șerpii tind să țină capul ridicat deasupra solului și să reducă mișcările verticale ale acestuia. Această combinație între rotația rapidă a corpului și stabilizarea capului i-ar putea ajuta să mențină controlul în timpul rostogolirii.
O soluție comportamentală la o limitare structurală
Spre deosebire de o roată, corpul unui animal nu se poate roti liber în jurul unei osii. Dacă întregul corp s-ar roti, capul și organele senzoriale s-ar roti la rândul lor, ceea ce ar îngreuna ajustarea posturii și controlul direcției. Problema devine deosebit de acută la viteze mari.
Potrivit autorilor, șerpii depășesc această limitare fundamentală printr-un control corporal sofisticat: fără nicio separare structurală precum osia unei roți, ei împart funcțional corpul într-o regiune care execută mișcări ample de rotație și o regiune — capul — care rămâne stabilizată. Studiul ilustrează astfel modul în care inovația comportamentală poate permite animalelor să depășească constrângerile morfologice și să atingă capacități greu de anticipat doar pe baza formei corpului.
