Casa îmbătrânește odată cu locuitorii ei, arată o cercetare
Locuința nu este doar un cadru fizic, ci un mediu care se transformă continuă alături de cei care o locuiesc, iar această legătură are implicații profunde pentru bunăstarea oamenilor pe măsură ce îmbătrânesc. Este concluzia la care a ajuns arhitectul și cercetătorul Sander Lambrix, care a analizat relația dintre case și starea de bine a locuitorilor lor odată cu înaintarea în vârstă.
Flamanzii sunt foarte atașați de locuințele lor și, în general, își doresc să rămână acolo cât mai mult timp posibil. Totuși, multe dintre aceste case nu au fost proiectate pentru a fi locuite o viață întreagă. Această tensiune devine tot mai importantă, mai ales că politica din Flandra urmărește să le permită oamenilor să trăiască independent în propriile locuințe cât mai mult timp și sprijină adaptările care fac acest lucru posibil. În același timp, locuințele potrivite pentru toate etapele vieții devin o provocare tot mai mare din cauza îmbătrânirii populației.
„Când vorbim despre îmbătrânire și locuință, ne gândim fie la accesibilitatea fizică — fără scări sau praguri, o baie adaptată, uși mai largi —, fie la experiențe emoționale precum amintirile sau relațiile sociale”, explică Lambrix. „Acest lucru este, desigur, important, dar în interiorul unei locuințe aspectele fizice și cele emoționale sunt adesea mai strâns legate decât s-ar putea crede la prima vedere.”
În cadrul tezei sale de doctorat, Lambrix a vizitat persoane în vârstă la ele acasă, a discutat cu locuitorii, dar și cu arhitecții care le-au proiectat locuințele, și a folosit planuri arhitecturale pentru a cartografia relația dintre individ și mediul său rezidențial. Cercetarea sa îmbină astfel perspective din arhitectură și gerontologie, știința care studiază îmbătrânirea. Lambrix își desfășoară activitatea în cadrul grupului de cercetare „Designing for More” de la Universitatea Hasselt și al laboratorului „Society and Ageing Research Lab” de la VUB.
Potrivit cercetătorului, o locuință evoluează în permanență odată cu ocupanții ei. Mobilierul își găsește locul, obiectele acumulează amintiri, camerele primesc funcțiuni noi, iar mediul din jurul casei se schimbă și el. În același timp, locuința influențează ceea ce locuitorii mai pot face, modul în care își organizează rutina zilnică și felul în care se simt. Bunăstarea nu provine așadar doar din individ sau din caracteristicile unei clădiri, ci din interacțiunea dintre ocupanți, corpurile lor, locuință, obiectele personale și mediul înconjurător.
Această abordare relațională este una dintre principalele concluzii ale studiului. Ea explică și de ce soluția aparent logică — mutarea într-o locuință mai mică și mai potrivită — nu este neapărat o alegere evidentă pentru persoanele în vârstă. Părăsirea propriei case înseamnă și despărțirea de un loc în care s-au construit de-a lungul anilor obiceiuri, relații și amintiri.
Lambrix pledează prin urmare pentru o viziune mai amplă asupra locuinței de-a lungul vieții. Întrebarea „Este locuința potrivită pentru un rezident în vârstă?” nu este singura care contează; trebuie să ne întrebăm și: „Ce anume face ca această persoană să se simtă ca acasă aici?” Potrivit cercetătorului, această abordare oferă noi posibilități pentru arhitecți, factorii de decizie și profesioniștii din domeniul sănătății. Înțelegând mai bine cum îmbătrânesc împreună oamenii și mediile lor de viață, se pot proiecta locuințe și cartiere care nu sunt doar accesibile fizic, ci le permit oamenilor să îmbătrânească într-un mod împlinit.
