Stalagmitele din Peru dezvăluie excepții de la „balansoarul” musonic dintre Asia și America de Sud
Cercetătorii au reconstruit variația musonului de vară din America de Sud pe o perioadă de aproximativ 450.000 de ani, folosind măsurători ale izotopilor de oxigen din 30 de stalagmite provenite din trei peșteri din Peru, situate în apropierea Anzilor. Vârsta formațiunilor a fost stabilită prin datare radioactivă, iar rezultatul oferă una dintre cele mai lungi serii continue de acest tip pentru regiune.
Datele au fost verificate prin monitorizarea modernă a peșterilor, prin sedimentele lacurilor din apropiere și prin alte înregistrări din peșterile sud-americane. Ulterior, reconstrucția a fost comparată cu înregistrările musonului asiatic, cu alte dovezi climatice vechi și cu simulările existente ale circulației oceanice.
Un mecanism cunoscut, cu regularitate de aproximativ 23.000 de ani
Musonii din Asia și America de Sud funcționează în general ca un balansoar: când într-o regiune musonul este puternic, în cealaltă slăbește, aducând condiții mai uscate. Fenomenul apare sezonier, dar și pe scări de timp de mii de ani, iar oamenii de știință îl leagă de modificările orbitei și ale înclinării axei Pământului, care influențează cantitatea de radiație solară care ajunge la suprafață în diferite zone.
Comparația cu înregistrările asiatice a confirmat că cele două musoane au variat de obicei în direcții opuse, urmând în linii mari oscilația orbitală a Pământului de aproximativ 23.000 de ani. Cercetătorii au identificat însă 10 episoade în care cele două sisteme s-au slăbit sau s-au întărit simultan.
Episoadele care contrazic balansoarul simplu
Slăbirea comună a avut loc în timpul mai multor tranziții de ieșire din epocile glaciare și în unele intervale mai calde. Cele două episoade de întărire simultană s-au produs în timpul penultimei epoci glaciare, care a durat aproximativ între 194.000 și 135.000 de ani în urmă. Potrivit cercetătorilor, evenimentele sincrone au durat câteva mii de ani înainte ca cele două înregistrări să revină la comportamentul anterior.
Autorii studiului sugerează că aceste perioade sincronizate ar putea indica faptul că temperaturile oceanice, gazele cu efect de seră și contrastele de temperatură dintre cele două emisfere pot modifica influența orbitală obișnuită. Musonul global pare să se reorganizeze ca răspuns la aceste schimbări, în special în intervalele de încălzire rapidă.
În cadrul celor 10 evenimente musonice sincrone din ultimii 450.000 de ani, intervalele de muson slab din ambele emisfere, asociate cu finalul epocilor glaciare, apar cu regularitate, la o periodicitate de aproximativ 100.000 de ani. Acestea se suprapun unor creșteri majore ale concentrației de CO₂ atmosferic și ale temperaturii globale, perioade în care gradientul de temperatură pe direcția nord-sud s-a redus. Deoarece musonii sunt determinați de diferențele de temperatură dintre uscat și ocean, reducerea globală a acestor contraste ar putea explica parțial evenimentele sincrone.
Ce rămâne de stabilit
Cauzele propuse nu sunt încă stabilite definitiv, iar studiul nu estimează când ar putea apărea schimbări similare în condițiile de încălzire actuale. Noi înregistrări lungi din peșteri ar putea arăta dacă și alte sisteme musonice au cunoscut astfel de episoade neobișnuite.
Rezultatele oferă totuși un reper pe termen lung pentru testarea modului în care modelele climatice reproduc marile reorganizări ale precipitațiilor. Deși nu constituie un instrument de prognoză gata de utilizare, datele au potențialul de a îmbunătăți evaluările riscurilor legate de secetă, de agricultură, de rezervoare și de hidroenergie în regiunile afectate de musoni.
