Sezonul de topire din Arctica s-a stabilizat după decenii de creștere
Un studiu condus de NASA și publicat în Communications Earth & Environment arată că, deși sezonul de topire a gheții marine din Arctica s-a prelungit dramatic de la începutul înregistrărilor satelitare, această tendință s-a stabilizat în jurul anului 2010. Potrivit cercetării, sezonul de topire este acum cu aproximativ 40 de zile mai lung decât în 1979, însă cea mai mare parte a acestei creșteri a avut loc înainte de 2010.
Cercetătorii au analizat observațiile satelitare dintre 1979 și 2023 pentru a urmări momentul în care gheața marină începe să se topească primăvara și cel în care se reface toamna. Analiza a arătat că schimbarea a fost determinată în primul rând de înghețarea mai târzie a gheții toamna, nu de topirea mai timpurie de primăvară. După 2010, durata medie a sezonului de topire a rămas relativ neschimbată, în ciuda fluctuațiilor mari de la an la an.
„Anterior, exista mai multă gheață plurianuală care nu se topea în fiecare vară”, a declarat Linette Boisvert, coautoare a studiului și cercetătoare specializată în gheață la Centrul de Zbor Spațial Goddard al NASA. „Acum că gheața este mai subțire și există mai puțină, variabilitatea este mult mai mare.”
Pentru a înțelege cauzele acestei schimbări, echipa a examinat modificările bilanțului energetic al Arcticii — diferența netă dintre căldura primită de la soare, atmosferă și ocean și radiația infraroșie emisă înapoi în spațiu. În perioada pierderii rapide de gheață din anii 2000, suprafața redusă de gheață a expus apa mai închisă a oceanului, care a absorbit mai multă lumină solară. Energia solară suplimentară a întârziat înghețarea și a contribuit la prelungirea sezonului de topire. În acea perioadă, în unele zone ritmul de creștere a sezonului de topire a ajuns până la cinci zile pe an.
Marea majoritate a gheții arctice de astăzi este mai tânără și mai subțire decât gheața plurianuală care era cândva răspândită în Oceanul Arctic, ceea ce o face mai vulnerabilă la variațiile de acoperire a norilor, furtuni și vânturi.
După 2010, modificarea tiparelor norilor a redus cantitatea de lumină solară care ajunge în unele părți ale Oceanului Arctic. Rezultatul este un sezon de topire care fluctuează de la un an la altul, dar rămâne relativ stabil pe perioade mai lungi.
Aceste constatări nu sugerează că schimbările climatice au încetat să afecteze Arctica. Regiunea continuă să se încălzească de aproape patru ori mai repede decât media globală, iar gheața marină rămasă este substanțial mai subțire decât era acum câteva decenii. Studiul sugerează în schimb că Arctica ar putea fi intrat într-o nouă fază, în care tiparele meteorologice anuale exercită o influență mai puternică asupra sezonului de topire decât în trecut.
„Durata sezonului de topire depinde mult mai mult de efectele atmosferice”, a spus Boisvert. „Acestea par să joace un rol mai important pentru că gheața este, în general, mai subțire și mai vulnerabilă de la început.”
Cercetătorii avertizează că stabilizarea aparentă ar putea fi temporară. Gheață groasă încă există pe tot parcursul anului la nord de Groenlanda și de arhipelagul arctic canadian. Subțierea continuă a gheții din aceste regiuni ar putea declanșa o nouă perioadă de pierdere rapidă a gheții marine, cu potențialul de a prelungi și mai mult sezonul de topire.
Deocamdată, studiul subliniază importanța observațiilor satelitare continue asupra gheții marine din Arctica și a bilanțului energetic care controlează formarea și topirea acesteia. Dacă stabilizarea recentă reprezintă o schimbare durabilă a sezonului de topire sau o pauză înaintea unei noi perioade de schimbare rapidă rămâne o întrebare deschisă.
