Lupii nu au salvat Yellowstone: de ce am vrut să credem povestea
Probabil ați văzut videoclipul care a strâns aproximativ 46 de milioane de vizualizări și care povestește cum lupii au schimbat Yellowstone. Parcul național, care se întinde pe aproape 3.500 de mile pătrate (9.100 de kilometri pătrați) în vestul Statelor Unite, a fost primul parc național din lume, iar reintroducerea lupilor, începută în 1995, a stabilit un precedent mondial pentru conservare.
Prima parte a poveștii este bine documentată. Lupii au fost eradicați din Yellowstone în anii 1920. Fără ei, populațiile de wapiti au crescut prea mult, au păscut excesiv pe malurile râurilor și au transformat pădurile de salcie și plop și iazurile de castori în pajiști lipsite de vegetație. Potrivit poveștii, procesul s-a inversat rapid după reintroducerea lupilor: aceștia au ucis wapiti, ținându-le numărul sub control, dar i-au și speriat, îndepărtându-i din văi și permițând copacilor să crească din nou. Ar fi urmat efecte benefice în lanț: castorii s-au întors, iar tufișurile regenerate au atras mai mulți urși.
Realitatea este mult mai complicată. Lupii nu au restaurat, în mare parte, Yellowstone. Povestea a pornit de la studii științifice din primii ani 2000, bazate pe teoria „cascadelor trofice”: ideea că schimbările din vârful lanțului trofic se propagă până la baza lui. Ideea a fost popularizată dincolo de literatura științifică, inclusiv printr-o conferință TED din 2013, care a furnizat vocea pentru videoclipul viral.
Cu două decenii suplimentare de date, oamenii de știință au constatat că acest lanț liniar de cauze și efecte este o simplificare excesivă. Lupii mănâncă wapiti, dar la fel fac oamenii, urșii și pumele. Reducerea populațiilor de wapiti, cauzată de acest grup variat de carnivore, a permis o oarecare refacere a vegetației în anumite părți ale parcului, dar refacerea a fost exagerată și este departe de inversarea la scară largă descrisă în relatările populare. Biologul principal al parcului pentru lupi a descris realitatea ca fiind mai degrabă un „fir trofic” decât o cascadă.
Un alt motiv pentru care lupii nu au transformat radical Yellowstone este că wapiti nu se tem atât de tare de lupi. Hrana are prioritate în comportamentul lor: animalele înfometate caută pășuni bune, indiferent de prădători.
Povestea satisface totuși câteva dintre cele mai profunde convingeri ale noastre. Prima este ideea că natura este o mașină echilibrată, ale cărei piese se potrivesc exact. Scoți o rotiță și mașina se destramă; o pui la loc și totul funcționează din nou. Însă ecosistemele nu sunt mașini: sunt dinamice, mereu schimbătoare și adesea imprevizibile.
A doua convingere este că doar oamenii pot perturba armonia naturii și că echilibrul se restaurează doar lăsând natura în pace. În videoclipul viral nu apare niciun om. Narațiunea spune că lupii „au apărut” și că „numărul castorilor a început să crească”. În realitate, lupii au fost aduși cu avionul din Canada, iar castorii au fost eliberați deliberat în împrejurimile parcului. Aceste intervenții umane lipsesc din poveste.
A treia convingere este că natura are puteri vindecătoare. Povestea Yellowstone este echivalentul ecologic al relatărilor în care oameni afectați se vindecă în urma unei călătorii în natură. Aici nu o persoană, ci o sălbăticie este vindecată de natură.
Lupii merită salvați indiferent dacă salvează Yellowstone. Ecologii ar putea învăța să spună simplu că iubesc lupii și că aceste ființe nu au nevoie să servească vreunui scop dincolo de ele însele. Nu avem nevoie de o teorie a cascadelor trofice pentru a justifica iubirea față de lupi.
