Insulele Caraibe, cândva centrul diversității bufnițelor de hambar
O nouă cercetare arată că bufnițele de hambar au ajuns în America prin Caraibe, nu prin continent, iar insulele au găzduit cândva o diversitate mult mai mare de specii decât în prezent, inclusiv forme uriașe care au dispărut.
Studiul, publicat în revista Proceedings of the Royal Society B, indică faptul că bufnița de hambar americană, Tyto furcata, își are originea în Caraibe acum mai puțin de 2 milioane de ani. De acolo, bufnițele au ajuns în Insulele Galápagos înainte de a coloniza continentul american.
„Analizând distribuția lor actuală, bufnițele de hambar sunt răspândite pe continentul american, dar nu la fel de mult în Caraibe. Ați presupune că bufnițele din Caraibe au venit de pe continent, nu? Dar, de fapt, pe baza geneticii, am descoperit că cele mai divergente linii sunt în Caraibe”, a declarat Min Zhao, autoarea principală a studiului.
Cercetătorii au secvențiat ADN-ul de la zeci de exemplare de bufnițe colectate încă din 1876 și păstrate în 11 muzee, inclusiv Florida Museum of Natural History, American Museum, Field Museum și Louisiana State University. Aceste date au fost combinate cu datări radiocarbon din fosile publicate în alte studii pentru a stabili aproximativ când au migrat bufnițele dintr-o regiune în alta.
Rezultatele contrazic ipoteza conform căreia bufnițele de hambar ar fi ajuns în America trecând prin Beringia sau prin vestul Atlanticului de Nord. David Steadman, coautor al studiului și curator emerit de ornitologie la Florida Museum, a explicat că aceste păsări nu suportă latitudinile înalte cu zăpadă. În schimb, ele au traversat probabil Atlanticul din Eurasia, în timpul sau imediat înainte de glaciațiunile pleistocenului.
Un astfel de zbor transoceanic nu este fără precedent. Naturalistul Mark Catesby nota în 1722 că, în timpul călătoriei sale din Anglia spre America de Nord, o bufniță a apărut deasupra navei la jumătatea distanței dintre Africa și America. „Că o bufniță ar putea rezista unui zbor atât de lung este pentru mine foarte surprinzător”, scria el.
Potrivit lui Jessica Oswald, insulele Caraibe găzduiesc încă cea mai mare diversitate de bufnițe de hambar din emisfera vestică, dar aceasta reprezintă doar o mică parte din ceea ce a existat cândva. Cel puțin nouă specii care trăiau în regiune au dispărut, inclusiv Tyto pollens, o bufniță de aproximativ un metru înălțime, considerată posibila sursă de inspirație pentru legendara creatură chickcharney din Bahamas.
Dispariția acestor bufnițe uriașe este legată de pierderea sursei de hrană, nu de vânătoare. Dieta lor includea rozătoare mari numite hutia, odinioară abundente în regiune, dar și prăzi mai mari. „Cele mai mari două sau trei forme de bufnițe gigantice ar fi putut prinde cu ușurință un leneș de pământ tânăr”, a spus Steadman.
În unele cazuri, bufnițele moderne ocupă nișele lăsate libere de cele dispărute. În Hispaniola, bufnița americană a fost observată abia la mijlocul secolului XX și se hrănește probabil cu șobolani invazivi, în locul prăzii mari de odinioară. Un fenomen similar are loc în Galápagos, unde o linie mai recentă, venită probabil din America de Sud, s-a stabilit pe insula San Cristóbal.
Rezultatele au și implicații pentru conservare. Până de curând, bufnițele de hambar erau considerate o singură specie cosmopolită, dar studiile genetice au arătat că grupul cuprinde mai multe specii. Abia în 2024 bufnița americană a fost desemnată specie distinctă. Autorii consideră că linia din Galápagos, în prezent o subspecie, ar merita statutul de specie, iar același lucru ar putea fi valabil pentru o subspecie puțin cunoscută din Antilele Mici.
„Există foarte puține înregistrări despre ea, pentru că nu este considerată endemică și există un interes științific minim. Acum că știm că aceste lucruri sunt distincte genetic, există câteva proiecte grozave care așteaptă oameni dispuși să le studieze”, a concluzionat Steadman.
