Zone protejate suplimentare ar putea uni 13 rezervații din adâncurile Pacificului
Rezervațiile marine din adâncurile Pacificului au fost create pentru a proteja viața marină de impactul mineritului pe fundul mării. Un studiu recent arată însă că aceste zone ar putea deveni mult mai eficiente dacă ar fi legate între ele printr-un număr mic de arii protejate suplimentare, amplasate strategic.
Cercetarea, publicată în Nature Ecology & Evolution, sugerează că adăugarea câtorva zone protejate bine alese ar putea transforma rezervațiile existente într-o rețea conectată. O astfel de rețea ar permite larvilor minuscule, purtate de curenți după o perturbare, să recolonizeze mai eficient habitatele afectate.
Studiul s-a concentrat asupra Zonei Clarion-Clipperton (CCZ), o regiune de câmpie abisală din centrul Pacificului, aproximativ de dimensiunea Europei, situată la circa 5.000 de metri adâncime. Zona a devenit un punct de interes global pentru explorare, deoarece fundul ei este presărat cu noduli polimetalici – bulgări de rocă de mărimea unui cartof, bogați în nichel, cobalt și alte metale folosite în electronice.
Peste 1,1 milioane de kilometri pătrați din CCZ sunt deja licențiați pentru explorare minieră, iar extracția comercială ar putea începe în câțiva ani. Guvernele, oamenii de știință și grupurile de mediu sunt îngrijorate de impactul semnificativ pe care operațiunile miniere l-ar avea asupra acestor habitate valoroase.
Câmpia abisală acoperă peste 50% din suprafața Pământului și joacă un rol critic în ciclul global al carbonului, prin sechestrarea carbonului și reglarea climei. Deși se confruntă cu frig extrem, presiune zdrobitoare și întuneric total, ea susține microbi, nevertebrate și pești unici. Nodulii polimetalici oferă, de asemenea, suprafețe dure pe care spongierii și coralii să crească într-un peisaj altfel moale, de sedimente.
Pentru a proteja biodiversitatea, Autoritatea Internațională pentru Fundul Mărilor a instituit o rețea de 13 rezervații fără minerit, denumite „Zone de Interes Environmental Deosebit” (APEIs), care acoperă aproape 2 milioane de kilometri pătrați. Rezervațiile au fost alese în principal pentru a reprezenta o varietate de habitate, nu pentru a asigura că viața marină dintr-o rezervație poate ajuta la refacerea alteia.
Folosind modele computerizate ale curenților oceanici din întreaga CCZ, echipa a urmărit traseele probabile ale larvilor care plutesc aproape de fundul mării. Cercetătorii au constatat că, deși larvele pot deriva peste două luni, ele parcurg de obicei mai puțin de 100 de kilometri. În schimb, rezervațiile sunt amplasate la 200–800 kilometri distanță, iar mai puțin de două din fiecare 10.000 de larve simulate ajung dintr-o rezervație în alta.
„Rezervațiile existente din adâncuri sunt răspândite în ocean, dar cu lacune semnificative între ele. Modelarea noastră sugerează că, în loc să funcționeze ca o rețea conectată, ele operează în prezent mai degrabă ca zone de conservare separate”, a declarat Molly James, autoarea principală a studiului și modelatoare de ecosisteme marine.
Echipa a analizat și scenariul în care mineritul perturbă sursa de larve din zonele licențiate. În acest caz, rezervațiile protejate contribuie doar cu o fracțiune mică din larvele necesare refacerii zonelor afectate, cea mai mare parte a reaprovizionării venind din zone fără protecție legală.
Cercetătorii au identificat apoi unde ar putea fi adăugate coridoare protejate pentru a lega rezervațiile existente. Adăugarea unui număr mic de situri suplimentare, alese cu grijă, care acoperă o suprafață relativ modestă și se află în mare parte în afara revendicărilor miniere actuale, a fost suficientă pentru a conecta toate rezervațiile într-o singură rețea. Acest lucru a crescut de peste 400 de ori schimbul simulat de larve între rezervații, iar contribuția zonelor protejate la refacerea siturilor afectate de minerit aproape s-a dublat.
„Studiul nostru arată că rețeaua actuală nu este coerentă din punct de vedere ecologic. Adăugarea acestor coridoare ar transforma rețeaua într-una teoretic mai eficientă în conservarea biodiversității și ar ajuta refacerea, dacă mineritul va avea loc”, a adăugat Kerry Howell, autoarea senior a studiului.
Autoritatea Internațională pentru Fundul Mărilor analizează în prezent cum să consolideze protecția mediului în CCZ înainte de posibile aprobări miniere. Autorii spun că abordarea lor, bazată pe date libere despre circulația oceanică în locul unor studii biologice rare, ar putea fi aplicată și în alte regiuni de adâncime care se confruntă cu presiuni similare.
Cercetătorii avertizează însă că modelele lor simulează posibilitatea fizică de dispersare, nu demonstrează că populațiile fac schimb de gene sau se refac astfel în practică. Testarea acestor posibilități va necesita lucrări viitoare pe teren, inclusiv măsurători directe ale curenților și prelevări genetice în zonele indicate pentru protecție.
