Schimbările climatice scot la iveală lacune în rețeaua de arii protejate din Europa
Protejarea faunei sălbatice depinde tot mai mult, pe măsură ce clima se schimbă, atât de condițiile din interiorul ariilor protejate, cât și de legăturile dintre ele. Un studiu publicat în Conservation Letters identifică zonele din Europa unde stabilitatea climatică și oportunitățile de deplasare coincid, dar și locurile unde lipsurile ar putea slăbi conservarea.
Cercetarea analizează stabilitatea climatică în 78.793 de arii protejate europene și evaluează conectivitatea dintre 10.908 dintre acestea, folosind 10 specii de mamifere mari. Rezultatele arată tipare geografice distincte: regiunile montane îmbină climate relativ stabile cu un potențial puternic de conectivitate, în timp ce numeroase câmpii din vestul și centrul Europei se confruntă simultan cu schimbări climatice rapide și cu oportunități limitate de deplasare pentru animale.
Cercetătorii au inclus în analiză și energia necesară animalelor pentru a traversa terenul, alături de adecvarea habitatului și de barierele în calea deplasării. „Ariile protejate de astăzi nu pot fi tratate ca fiind potrivite pentru viitor, mai ales când privim costul deplasării pe diferite terenuri”, explică primul autor al studiului, dr. Gavin Stark.
Pentru a estima cât timp își vor păstra ariile protejate condițiile termice de referință, cercetătorii au calculat un așa-numit timp de rezidență climatică, care ține cont de dimensiunea ariei și de ritmul în care condițiile de temperatură se deplasează în peisaj. Analiza a comparat perioada 1981–2010 cu proiecții climatice cu emisii ridicate până în 2070. Rezultatele arată diferențe regionale substanțiale: mediana estimată este de 0,9 ani în Germania și 0,55 ani în Polonia, față de 11,8 ani în Portugalia și 16,2 ani în Grecia.
Incorporarea costurilor energetice legate de teren a permis o evaluare mai completă a potențialului mamiferelor mari de a se deplasa între ariile protejate. Pantele abrupte cresc costul deplasării, iar drumurile și alte bariere pot restricționa trecerea. Autorii atrag atenția că ariile protejate mici, cu timpi scurți de rezidență climatică, necesită o atenție deosebită, mai ales acolo unde și peisajele din jur limitează mișcarea.
Muntenegru, Albania și Bosnia și Herțegovina combină în general timpi mai lungi de rezidență climatică cu o conectivitate modelată mai ridicată. Mai multe sisteme montane, printre care Munții Scandinaviei, Pirineii, Munții Cantabrici, Alpii, Apeninii, regiunea Dinaric-Balcanică și Carpații, îmbină de asemenea condiții climatice relativ stabile cu un potențial puternic de deplasare pentru animale.
În schimb, zonele de câmpie din vestul și centrul Europei, inclusiv cele din Germania, Regatul Unit și Irlanda, se confruntă cu o dublă provocare: condițiile climatice se schimbă rapid, iar oportunitățile de deplasare prin peisaj sunt limitate. Finlanda, Estonia și Letonia au un potențial de conectivitate relativ puternic, dar sunt mai puțin susceptibile să își păstreze condițiile climatice actuale, ceea ce înseamnă că legăturile bune singure nu pot garanta accesul la climate viitoare adecvate.
Pentru speciile modelate, căile potențiale de deplasare au fost în general mai înguste și mai fragmentate în cazul carnivorelor, în timp ce cele ale erbivorelor au fost mai largi și mai difuze. În regiunile plane, animalele pot avea nevoie să parcurgă distanțe mult mai mari pentru a găsi condiții climatice comparabile, în timp ce în munți temperaturile variază considerabil cu altitudinea. Însă munții pot servi drept refugii doar dacă animalele pot ajunge la ei, ceea ce face ca zonele de poale, habitatele de tranziție și peisajele din jur să fie importante pentru conectarea câmpiilor cu altitudinile mai mari.
„Adaptarea la schimbările climatice ne cere să depășim perspectiva asupra ariilor protejate luate individual. Trebuie să planificăm rețele conectate de habitate, identificând unde legăturile existente ar trebui protejate și unde restaurarea permeabilității peisajului ar putea face diferența”, spune autorul senior, dr. Henrique Pereira. Potrivit autorilor, acest cadru poate ajuta planificatorii să identifice zonele în care conexiunile existente ar trebui protejate, habitatele restaurate și barierele în calea deplasării abordate, cu priorități stabilite la nivel local.
