De ce excrementele animalelor sunt un instrument prețios pentru conservare
Excrementele animalelor sălbatice, denumite științific „scat”, pot părea un subiect neatrăgător pentru majoritatea oamenilor. Pentru cercetătorii de teren, însă, ele reprezintă o sursă esențială de informații despre speciile pe care încearcă să le protejeze. Formele sunt extrem de variate: de la excrementele cubice ale wombatului până la micile bile rotunde lăsate de iepuri.
O întâmplare din teren ilustrează această realitate. Înainte de a pleca să captureze și să monitorizeze diavoli tasmanieni, o echipă de cercetători a descoperit dimineața că niște cizme fuseseră distruse, iar șireturile dispăruseră. Vinovatul a fost găsit rapid: o femelă de diavol tasmanian, mai în vârstă, aflată într-o capcană nu departe de tabără, avea în excremente mai mulți centimetri de șiret încolăcit.
Cum sunt găsite excrementele
În cercetările privind dieta diavolilor tasmanieni, specialiștii petrec nenumărate ore căutând excremente pentru a le analiza conținutul. Tradițional, acestea sunt găsite prin căutări sistematice pe grilă, care presupun trasarea unor transecte – trasee înguste care străbat zona de studiu și permit cercetătorilor să ridice excrementele pe care le observă.
Mai recent, oamenii de știință au apelat la câini dresați să detecteze excrementele. Datorită milioanelor de receptori olfactivi, câinii au un simț al mirosului superior, iar în cadrul unui studiu au găsit cu aproximativ 53% mai multe excremente de koala decât cercetătorii umani.
Informații despre mărimea populației
Speciile amenințate există în număr mic și sunt greu de observat, ceea ce le face dificil de găsit și de monitorizat. Studiul excrementelor le permite cercetătorilor să stabilească nu doar dacă o specie trăiește într-o anumită zonă, ci și să estimeze câte exemplare sunt prezente.
Sănătatea intestinală și dieta
Excrementele oferă indicii despre ce mănâncă animalele și despre sănătatea microbiomului intestinal – ansamblul de bacterii și virusuri din sistemul digestiv care susține digestia și imunitatea. Microbiomul se poate schimba în funcție de habitat: diavolii tasmanieni ținuți în captivitate au semnificativ mai puține bacterii în excremente decât cei sălbatici, însă, odată eliberați, dobândesc rapid bacterii noi și se adaptează mediului natural.
Microbiomul este modelat în mare măsură de hrană, iar în cazul diavolilor tasmanieni aceasta include aproape orice: de la șireturi și fermoare de costume de scafandru până la broaște, pești și chiar oi. Urmărind ce consumă diavolii, cercetătorii pot satisface nevoile nutriționale ale animalelor din captivitate și pot identifica speciile cele mai des vânate, precum wallabii și păsări, pentru a lua măsuri de protecție, cum ar fi gardurile de excludere.
Riscul de boli
De obicei, răspândirea bolilor este monitorizată prin capturarea animalelor și recoltarea de probe de sânge sau tampoane, similar testelor COVID la oameni, însă aceste proceduri pot fi inconfortabile pentru animale. Studiul excrementelor oferă o alternativă neinvazivă pentru detectarea bacteriilor, virusurilor și paraziților dăunători, deoarece organismul elimină material infecțios și prin excremente. De exemplu, cercetătorii pot identifica koalele infectate cu chlamydia doar analizându-le excrementele, cu rezultate la fel de precise ca cele obținute din tampoane invazive.
Sănătatea genetică
Pe măsură ce trec prin corpul animalului, excrementele colectează celule din pereții intestinului. Din aceste celule, cercetătorii pot extrage ADN pentru a evalua diversitatea genetică a animalului – variația care face ca nicio ființă să nu fie identică cu alta. În general, cu cât diversitatea genetică este mai mare, cu atât animalele se pot adapta mai bine la amenințări precum bolile și schimbările climatice. Folosind ADN din excremente, cercetătorii au evaluat diversitatea genetică a bilby-ului mare, au studiat modelele de reproducere și deplasare ale liliecilor-fantomă în nordul îndepărtat al Australiei și au stabilit că leoparzii zăpezii nu traversează zonele de reproducere din Podișul Tibetului.
Limitele metodei
Excrementele sunt un instrument puternic, deși neobișnuit, pentru conservare: nicio altă substanță nu poate spune atât de multe despre un animal pe care s-ar putea să nu îl vezi niciodată. Metoda are însă și limite. Expuse la intemperii, ADN-ul din excremente se degradează rapid, ceea ce îngreunează obținerea unor date fiabile. Cercetătorii caută soluții pentru a păstra excrementele proaspete pe teren, dar mai este nevoie de studii înainte ca recoltarea excrementelor să înlocuiască complet probele de sânge și țesut.
